Bătălia pentru majorări de salarii rescrie un scenariu de criză din 2008
de Lidia Moise
Negocierile eșuate dintre liderii sindicatelor din Educație și reprezentanții guvernului mențin o tensiune ridicată în societate, cu efecte greu de estimat asupra elevilor și cu un potențial uriaș de declanșare a unei furtuni perfecte în economia românească.
Argumentele în favoarea majorării salariilor profesorilor sunt solide, deoarece educația copiilor este esențială pentru viitorul țării, iar atractivitatea profesiei de dascăl poate fi alterată de salariile prea mici. În contextul alarmant al protestelor din sănătate, ale ceferiștilor sau ale angajaților din penitenciare, apare o probabilitate mare ca cererile de majorări de salarii să se extindă și să presupună cheltuieli imposibil de suportat de un buget deja tensionat.
Poate economia românească să susțină această majorare a salariilor, așa încât leul să nu se devalorizeze, inflația să nu se intensifice și deficitul bugetar să nu amplifice datoria publică? Istoria recentă ne spune că riscul de a majora cheltuielile statului în vremuri de criză este imens. Și ne mai spune ceva: aceste majorări, chiar dacă s-ar livra integral, sunt spulberate de inflație și de devalorizarea leului în câteva luni. Dilema politicienilor este însă și mai grea, deoarece dacă aleg să satisfacă cererile unor categorii profesionale, efectele negative se răsfrâng asupra tuturor oamenilor și afacerilor țării. România nu este singura țară unde sindicatele și-au intensificat presiunile de creșteri salariale. Însă, dacă Marea Britanie nu-și permite să majoreze salariile, deoarece guvernanții se tem că ar amplifica inflația, România poate?
Realitatea brutală: avem un buget fără spațiu fiscal
În esență liderii sindicatelor profesorilor și-au temperat solicitările, probabil sub influența contraargumentelor primite în timpul negocierilor eșuate, de altfel. Ei cer majorarea salariilor cu 25%, un procent mai mic decât cel avansat inițial, de 60%. O majorare cu 25% a salariilor din Educație ar avea un impact bugetar evaluat la opt miliarde de lei, sumă care, aparent, pare suportabilă pentru bugetul României.
Realitatea finanțelor țării este însă mai dură: în urmă cu câteva săptămâni guvernanții avertizau că trebuie să taie aproximativ 20 de miliarde de lei din cheltuielile statului pentru a nu adânci deficitul bugetar și, respectiv, datoria publică. Se poate oare imagina că în situația unui buget deja amenințat de reduceri de cheltuieli există spațiu fiscal pentru majorări de salarii? Ei bine nu doar că nu există spațiu fiscal pentru majorări de salarii, dar orice derapaj de la rigoarea impusă de exercițiul de deficit excesiv poate provoca o criză masivă, aproape imposibil de gestionat în contextul deja dificil al economiei globale.
Dacă liderii sindicali s-ar uita totuși atent la starea finanțelor țării ar observa o deteriorare a acestora în primele patru luni ale acestui an. Veniturile au crescut 9,7%, însă cele 158,4 miliarde de lei încasate au fost insuficiente pentru a plăti cheltuieli în valoare de 185,76 miliarde de lei. Diferența, de 27,6 de miliarde de lei, așa numitul deficit bugetar după doar patru luni, a fost acoperită din împrumuturi. Pe credit deci. Un credit scump. Doar cheltuielile cu plata datoriei au fost cu 34,2% mai mari decât anul trecut pe vremea asta, consumând 12,6 miliarde de lei.
Revenind la deficitul deja alarmant observăm că, pentru a menține o traiectorie descendentă a inflației și o creștere a economiei cu peste 3% el trebuie să nu depășească 4,7% din PIB, potrivit estimărilor Comisiei Europene. Deficitul bugetar a urcat deja la 1,72% din produsul intern brut (PIB) în primele patru luni ale anului. Cele opt miliarde de lei reprezintă 0,5% din PIB și, deși pare un cost suportabil, adăugat la deficitul deja excesiv al bugetului, poate dezechilibra decisiv finanțele țării.
”Creșterea robustă a PIB-ului nominal și taxarea energiei vor crește veniturile guvernamentale în 2023. Cheltuielile curente vor crește mai puțin decât PIB-ul nominal, determinate de moderarea salariilor publice”, estimează Comisia Europeană. De altfel Comisia Europeană a avansat, în prognoza de primăvară, o estimare mai optimistă a evoluției economiei României. Potrivit Comisiei în 2023 economia României va crește cu 3,2% (de la 2,5 % cât era estimarea în prognoza de iarnă) și în 2024 cu 3,5% (de la 3%).
”Plăți suplimentare către pensionari, modificarea codului fiscal, schema de compensare pentru a face față creșterii prețurilor la energie și o legislație anunțată în mod credibil pentru limitarea cheltuielilor guvernamentale în 2023 sunt toate luate în considerare în prognoză”, notează raportul Comisiei. Interesant ”costul bugetar net al măsurilor de sprijin energetic este proiectat în previziunile de primăvară a Comisiei pentru 2023 la 0,3% din PIB în 2023, comparativ cu 0,4% în 2022”. Desigur sper să nu-i treacă vreunui finanțist prin cap să taie măsurile de sprijin pentru energie ca să compenseze o parte din costul majorării salariilor profesorilor, susținând că ”așa ne-a recomandat Comisia Europeană”. Ar fi o argumentație falsă, deoarece într-adevăr Comisia a recomandat statelor europene să reducă sau să renunțe la schemele de ajutor, însă nu în cazul României, unde costurile nu sunt atât de mari ca în cel al majorității statelor care depind masiv de importuri de gaze și petrol.
Lecția Londrei: creșterile de salarii sunt arse de inflație
În contextul actual, în care economia românească a dovedit o rezistență remarcabilă în fața unei serii de crize suprapuse, o majorare a cheltuielilor cu salariile a statului ar impulsiona inflația. Or inflația este una dintre problemele actuale ale economiilor lumii, inclusiv pentru România. Prețurile ar crește deoarece salariile mărite ar putea rezista în fața scumpirilor, aceasta este imaginea simplificată a efectului majorărilor salariale. În realitate însă mai există un impuls inflaționist, explicat de guvernatorul Băncii Angliei: finanțarea majorării salariilor prin împrumuturi este un exercițiu care impulsionează inflația. De ce? Simplu: deoarece statele care-și adâncesc deficitele deja plătesc mai scump exercițiul. Pe măsură ce cresc costurile la care se împrumută statul se măresc și dobânzile la care se împrumută gospodăriile și firmele. De altfel nici Marea Britanie nu și-a permis să majoreze cu 10-12% salariile profesorilor. Profesorilor li s-a oferit o plată unică de 1.000 de lire sterline pentru anul școlar curent (2022/23) și o creștere medie cu 4,5% a salariilor pentru anul viitor. ”Dacă majorăm salariile peste inflație pentru o categorie profesională, atunci asta va alimenta inflația, va înrăutăți situația pentru toată lumea pentru mai mult timp. Nu ar funcționa, este incoerent din punct de vedere economic. Cel mai important lucru de făcut este combaterea inflației, altfel aceasta va continua să erodeze lira sterlină în buzunarele oamenilor. Așa că trebuie să avem grijă de toată țara, trebuie să ne asigurăm că facem ceea ce trebuie din punct de vedere economic pentru toată lumea,” a spus Gillian Keegan, ministru al Educației din Marea Britanie, într-un interviu acordat Times Radio în februarie.
Jeremy Hunt, ministrul de finanțe al Marii Britanii, este și mai tranșant și avertizează că, dacă guvernul ar majora salariile pentru a acoperi inflația actuală, efectul ar fi creșterea și mai mare a prețurilor. „Cel mai rău lucru posibil pe care îl putem face pentru medicii juniori, asistente, mecanici de locomotivă, profesori este să gestionăm economia într-un mod în care să fie și mai îngrijorați de creșterea cu 10% a costului vieții, peste un an”. Și adaugă: „vom vorbi despre absolut orice pentru a rezolva grevele, cu excepția măsurilor care vor consolida o inflație ridicată. Nu credem că grevele sunt utile, sunt foarte dăunătoare și foarte perturbatoare. Cea mai bună modalitate de a rezolva aceste probleme este să stăm și să discutăm și să găsim o soluție care să nu înrădăcineze inflația care afectează atât de mulți oameni”.
Dacă liderii executivului britanic avertizează de pericolul alimentării inflației cu majorări salariale de 10-12%, cu riscul de a afecta toată populația, în România primejdia este și mai mare. Spre deosebire de Marea Britanie, care are un rating confortabil, de rang maxim, acordat de agențiile de evaluare financiară, România este primejdios evaluată la un nivel de alarmă. Ratingul suveran al României este plasat la nivelul cel mai jos, încă recomandat pentru investiții însă orice alunecare plasează împrumuturile țării la nivelul speculativ, nerecomandat investițiilor.
Răsuflarea fierbinte în ceafă a agențiilor de rating
Avertismentele agențiilor de rating sunt clare: orice derapaj fiscal are ca efect o aruncare a ratingului în zona speculativă. ”Am putea scădea ratingul în următorii doi ani dacă eforturile guvernului de consolidare fiscală pe termen mediu se dovedesc insuficiente și nu reușesc să reducă sustenabil deficitele sau dacă costurile de finanțare ale guvernului cresc peste așteptările noastre”, avertiza Standard&Poors în mai, după ce a confirmat ratingul stabil al României.
Mai mult, observau analiștii de la S&P: ”menționăm că guvernul progresează cu planul său de consolidare fiscală și ne așteptăm ca deficitul bugetar să se reducă la 4,6% din PIB în acest an, de la 5,7% în numerar în 2022. Ne așteptăm ca deficitul guvernamental să scadă la aproximativ 3% până în 2025. Acest lucru, împreună cu ratele ridicate de creștere a PIB-ului nominal, va contribui la stabilizarea datoriei publice, fără activele guvernamentale lichide, la aproximativ 43% din PIB și a cheltuielilor cu dobânzi la puțin sub 5% din veniturile guvernamentale până în 2026”. Agenția de evaluare financiară Fitch avertizează și ea că o acțiune de degradare a ratingului ar putea fi declanșată de ”creșterea traiectoriei datoriei publice/PIB pe termen mediu, de exemplu, din cauza unei deteriorări a poziției fiscale și/sau a unui șoc macroeconomic”.
În 2023 nu mai vorbim doar de criză, avem policrize
România nu-și poate permite în acest moment o deteriorare a ratingului, deoarece s-ar declanșa o furtună perfectă în economia sa. Contextul este aproape dramatic: trăim într-o economie globală dominată de policrize, avertizează Carsten Brzeski, economistul șef pentru macroeconomie al ING Research. Iar dacă Europa se află în epicentrul acestor crize, ei bine România este una dintre economiile europene cele mai fragile, cu un deficit bugetar excesiv acompaniat de un altul, de cont curent, produs de diferența negativă între valuta care intră în țară și cea care iese din ea.
Să nu ignorăm intensitatea crizelor suprapuse care apasă asupra economiilor europene, inclusiv asupra României. Încă resimțim efectele pandemiei de Covid, când cheltuielile statului au crescut masiv. Avem la graniță un război declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, criza energetică s-a temperat temporar, prețurile gazului și ale petrolului fiind imprevizibile, inflația rămâne o provocare pe termen mai lung, împrumuturile sunt mai scumpe și mai greu de obținut, sistemul bancar european rezistă încă, dar tensiunile sunt maxime, iar comerțul global este fragmentat pe de o parte sub influența Rusiei, pe de altă parte de tensionarea relațiilor dintre SUA și China. În plus pericolul schimbărilor climatice impune recalibrări ale structurii economiilor europene, cu costuri încă greu de estimat, însă și cu oportunități de finanțare europeană. În acest context complicat, imprevizibil și primejdios de riscant, aruncarea ratingului României la categoria speculativă poate declanșa o criză de o amplitudine greu de estimat. Mai mult, un raport al OECD avertiza recent că investitorii sunt în general mai prudenți, au rețineri să finanțeze împrumuturile statelor dezvoltate și dacă fac, atunci randamentele trebuie să fie mari. Cu alte cuvinte costurile la care statele se vor împrumuta în viitor vor crește, iar țările emergente sau considerate prea riscante vor avea dificultăți de finanțare.
Repetăm oare scenariul din octombrie 2008?
Poate o economie fragilă să-și întrerupă brusc traseul său de echilibru și creștere peste nivelul european doar din cauza unor majorări de salarii pe care nu le-a prevăzut în bugetul său anual? Din păcate istoria recentă ne reamintește că în toamna lui 2008 majorarea cu 50% a salariilor profesorilor a fost un punct de inflexiune pentru economia noastră, care, până atunci, duduia.
Băsescu, 24 octombrie: sunt bani...
Era într-o vineri, 24 octombrie 2008. Președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a anunțat că a promulgat legea majorării cu 50% a salariilor personalului didactic. În urmă cu câteva săptămâni se prăbușise gigantul financiar american Lehman Brothers. Dar la București atmosfera politică era exuberantă. Nimănui nu-i păsa de asta, sau, poate nimeni nu prea înțelegea chestiunea. Criză financiară, șoc provocat economiei globale? Aș, noi avem leul, suntem departe de americani și economia duduie. Politicienii împrăștiau promisiuni, sau, mă rog, cu oferte electorale tentante. Băsescu își susținea decizia cu argumente care par actuale: ”Ideea că nu sunt bani nu este o realitate, bugetul poate fi așezat pe priorități. Este doar o chestiune de voință, dacă vrei să asiguri bani pentru educație sau nu.” El adăuga: ”cu actuala salarizare este imposibil ca în sistemul educațional românesc să intre dascali care să pregateasca tânăra generație, să îi învețe pe copii limbi străine, IT, fizica sau matematica. Niciun absolvent bun de facultate nu vine în învățământ pe un salariu de 700 de lei (n.e. echivalent cu 190 euro)”. Actual nu-i așa, deși acum salariul de start a urcat la echivalentul (încă) a 400 de euro.
Președintele recomanda însă performanță în educație. „Consider că prin adoptarea de către sindicate a strategiei de reformare a învățământului și prin majorarea salariilor se realizează un echilibru – bani contra reformă și performanță”.
Prudent, Băsescu invita sindicatele altor bresle la reținere. ”Am speranța că majorarea salariilor profesorilor nu va genera tensiuni sindicale. Fac un apel la sindicate să aștepte terminarea alegerilor și instalarea unui nou guvern. După instalarea unui nou guvern se va închide ideea salarii pentru voturi. Se vor da salarii contra creșterea calității.” A fost o iluzie, evident, căci majorarea salariilor profesorilor a înviorat toată mișcarea sindicală; funcționarii publici au cerut și ei majorări de salarii, amenințând cu proteste. Au fost însă proteste sterile, deoarece brusc a devenit clar că nu sunt bani.
Răspunsul S&P, 27 octombrie: ratingul aruncat la ”gunoi”
În lunea următoare, în data de 27 octombrie, Standard&Poor’s, cea mai severă agenție de evaluare financiară, anunța tăierea ratingului României, la BB+. „Politicienii nu au abordat creșterea provocărilor din economie, deoarece accentul s-a mutat pe viitoarele alegeri generale, care a intensificat atmosfera antagonistă și necooperantă din mediul politic”, spuneau analiștii de la S&P, care observau și că majorarea salariilor alimentează deficitul contului curent. O altă vulnerabilitate încă actuală a economiei românești, provocată de ponderea mare a importurilor în oferta de mărfuri din România.
Calificativul BB plus însemna aruncarea ratingului României la categoria nerecomandată investițiilor, sau junk, gunoi, cum i se mai spune. Aproape instantaneu a început presiune de devalorizare a leului, intens combătută de intervențiile băncii centrale, aflată în tranșee. Până la finalul anului, însă, leul pierduse 8% din valoare în fața monedei europene. Dacă în 27 octombrie un euro era cotat la 3,68 de lei, în 31 decembrie el costa 3,98 de lei. În prima zi de tranzacționare din 2009 cursul depășea 4 lei pentru un euro. Iată cum, la zece săptămâni de la aruncarea ratingului în categoria junk, leul se devaloriza cu cu 9,3%.
Și alunecarea monedei nu s-a oprit aici, după cum nici efectele ignorării unor avertismente, fie ele și dure, nu au fost simțite doar de leu, deși nici asta nu e puțin. O imagine sugestivă a evoluției monedelor din regiune în timpul Marii Recesiuni, declanșate în septembrie 2008 prin prăbușirea băncii de investiții Lehman Brothers, descrisă de graficul afișat de analiștii Raiffeisen Research, surprinde traseul devalorizării constante a leului. De altfel, din ziua tăierii ratingului, până la finalul lunii august 2009, leul se devalorizase cu 14,2%, ajungând, în tranzacțiile băncii centrale, la un curs de 4,20 de lei pentru un euro.
Un punct de inflexiune
Este dificil de spus acum, după atâția ani, dacă România putea evita prăbușirea într-o criză pe care a depășit-o cu ajutorul banilor FMI. A fost oare decizia de majorare a salariilor profesorilor instrumentul care a declanșat criza?
Ion Țiriac era convins că da. Într-un interviu cu Marius Tucă, Țiriac, supărat pe agențiile de rating, spunea totuși: ”agenţiile se uită la decizia de majorare a salariilor cu 50%. Nu poţi să măreşti doar salariile celor din învăţământ, pentru că vin minerii sau ceferiştii, care zic că sunt murdari pe mâini şi îţi cer 70%. Unde, în ce economie din lumea asta, poate să se crească de azi pe mâine salariile bugetarilor cu 50%?”. Și apoi explica efectele crizei: ”Le creştem salariile cu 50% la toţi, tipăreşte Isărescu nişte bănuţi şi rezolvăm treaba. Dar le-a spus cineva oamenilor ăștia că inflaţia pe anul viitor va avea două cifre, peste 10%? Şi că atunci le va scădea puterea de cumpărare cu mai mult de 50% cu cât le-a crescut salariile? Pentru că oamenilor trebuie să li se spună că, dacă nu merge economia, se închide Dacia, se închide Mitall, se închide Alro, Protan. Atunci unde ajungem? Dacă le dăm 50% mai mult la leafă şi în şase luni cumpără mai puţin cu banii aia decât ar cumpara astăzi cu leafa pe care o au acum? Adică tai din buget să le dai bani şi ajungi în această situaţie. Le-a explicat cineva acestor lideri de sindicate că nu e bine”. Instinctul său de om de afaceri i-a livrat o explicație cât se poate de clară.
Riscuri suprapuse
Acum însă, în 2023, inflația depășește deja 10% așa încât, probabil, perspectiva este mult mai sumbră. Acum, ratingul pare o noțiune abstractă, ceva artificial, menit să descurajeze elanul cheltuielilor, dar care nu-i impresionează nici pe liderii sindicali și nici pe unii politicieni suveraniști. Totuși simplificând mult lucrurile, aruncarea ratingului în categoria junk are ca efect imediat creșterea cheltuielilor statului cu împrumuturile. Apare însă și riscul ca statul să nu găsească suficienți bani. Să ne reamintim că, în timpul marii crize financiare, când economia României era cotată tot în categoria nerecomandată investițiilor de către Standard&Poor’s și Fitch, guvernatorul băncii centrale a Austriei a recomandat băncilor austriece să-și reducă expunerea față de datoria publică a statelor cu probleme la 10% din valoarea activelor. Acum băncile sunt principalii finanțatori ai împrumuturilor statului cu o expunere cel puțin de 20% din valoarea activelor. Însă efectele negative ale alunecării în categoria junk a ratingului suveran nu se vor resimți doar asupra costului împrumuturilor statului. Firmele și populația vor plăti dobânzi mai mari pentru creditele existente și obținerea unor noi împrumuturi va fi mult mai dificilă. Atunci când obligațiunile suverane ale unui stat au rating nerecomandat investițiilor o mare parte din investitori se retrag. În cazul fondurilor de pensii lucrurile sunt clare, ele au obligația de a plasa banii exclusiv în titluri de valoare recomandate investițiilor. Leul se va afla sub o presiune puternică de devalorizare, deoarece în cazul degradării ratingului suveran, nerezidenții își scot rapid valuta din țară, iar finanțarea importurilor tensionează în plus cursul monedei naționale. Sunt doar câteva secvențe ale unei crize care, încă, poate fi evitată.
