Ceaușescu în America Latină – Buricul Pământului
La bordel cu Nicu Ceaușescu. Zoia și „supleantul”
Eugeniu Lupu – memorii
În 1973 am avut șansa extraordinară să filmez, împreună cu Pantelie Țuțuleasa, vizita lui Ceaușescu și a familiei sale în mai multe țări din America Latină. Atunci i-am cunoscut mai bine pe copiii lor, Zoia și Nicu, pentru că, nu știu din care motive, Valentin a rămas în țară.
Am trecut prin șapte țări, deși programul prevedea și Chile dar, din cauza evenimentelor dramatice care au dus la moartea lui Allende, aceasta țară a fost ștearsă din listă.
Acum, după 47 de ani, mi-au rămas mai pregnant în memorie Cuba, Costa Rica și în special Peru. Drapelele acestor țări semănau în mod izbitor, așa încât nu prea știam în care stat ne mișcăm.
Cuba. În data de 28 August, ca de obicei, am coborât primii din avionul rusesc IL 62, ca să putem filma apariția cuplului prezidențial în ușa aeronavei. Deși purtam costume de vară, bineînțeles cu cravată, din cauza infernului de afară, la o temperatură de aproape 40 de grade, era să scap aparatul din mâna care se acoperise cu broboane mari de sudoare.
Din cauza zecilor de mii de oameni răcnind sălbatic, capul îmi vuia îngrozitor. Namila de Fidel Castro îl îmbrățișase pe Ceaușescu, gata să îl sufoce, și cu greu au luat loc în mașini, îndreptându-se către palatul din inima Havanei.
Bineînțeles că după puțin timp a început mitingul maraton de 6-7 ore. Seara târziu, am ajuns la hotelul Hilton, unde am descoperit adevărata valoare a berii cubaneze. Fiind cazați la un etaj superior, apa nu ajungea până la noi și când am răsucit robinetul am rămas cu el in mâna, iar la sfatul interpretului, am comandat la room service mai multe duzini de sticle de bere, ca să ne ajungă și la spălat sau la toaletă.
Dimineața, spălându-ne pe dinți, fața ni se acoperea cu spumă de bere. Fiecare persoană din delegație a primit câte o geantă diplomatică din imitație de piele, pe care le-am folosit din plin, ca să ne hrănim cât de cât. Pentru ca păzeam ușa holului în care Nea Nicu își primea oaspeții, nu aveam timp să luam masa ca orice om normal. Aveam ceva bani, dar era imposibil să ne dezlipim de reședință si am făcut un legământ între noi, ca în fiecare seară târziu, câte unul să fugă la un mic shop alimentar și să cumpere pentru toți două kilograme de “mortadella”, un fel de parizer și pâine. Apoi împărțeam marfa în gențile diplomatice, neavând voie să aducem mâncare în hotel și trebuia să pășim cu gentile în mâini, foarte demni și importanți.
Niște mulatre semănând cu Tina Turner ne aduceau berea și ni se scurgeau ochii după ele, înțelegeam de ce au populat aproape o jumătate din lume.
Am avut impresia că văd un film după apocalipsă
Într-o după amiază, a trebuit sa plecăm prin oraș, ca să filmăm cadre generale și locații mai importante, necesare pentru montajul filmului, pe trasee speciale de la care nu ne puteam sustrage.
Am avut impresia că văd un film după apocalipsă. Pe străzile principale rulau o grămadă de mașini cum nu mai văzusem niciodată. Erau numai foste limuzine americane din anii `50, dar din cauza lipsei de piese de schimb, arătau ca luate dintr-un foarte vechi cimitir de mașini, fără uși, fără parbrize , cu portbagajul căscat și motoarele legate cu tot felul de sârme și lanțuri, cu scaune lipsă, mirându-ne cum este posibil să circule.
Faleza cu sumedenia de vile luxoase dădea impresia că a fost bombardată de celebrele avioanele B 52 pentru că după Revoluția Cubaneză, aceste palate fără uși și ferestre, cu pereții distruși, au fost considerate că au aparținut dușmanilor de clasă și nu trebuia să locuiască în ele nici un om nou, nici un revoluționar din Cuba Socialistă.
Nu am avut voie sa filmez aproape nimic din ce am văzut, deși am făcut pe prostul și am încercat de mai multe ori.
Ne-am întors foarte târziu și când ne-am apropiat de reședință, au apărut din tufișuri niște gorile cu automate care erau cât pe ce să ne împuște, iar înăuntru Ștefan Andrei (ministrul de externe al lui Ceaușescu, n.n.) a început sa urle la noi ca mâine vom fi trimiși în țară pentru indisciplină, că Ceaușescu a întrebat de noi, fiind nemulțumit că în jurul lui erau mai mulți reporteri străini decât de-ai noștri.
În alta zi, am fost la Valadero, un fel de Neptun de la noi, și am avut ocazia rară să îi văd pe cei doi aleși ai neamului în costume de baie, neputând sa îi deosebesc, decât prin culoare, de cei mai amărâți băștinași din jurul lor. Păreau niște provinciali care au văzut pentru prima oara in viața lor marea.
Aceste cadre nu au intrat in filmul vizitei care se dădea pe piață, doar in copia lor personală, unde era obligatoriu să intre tot materialul filmat.
Havana este un oraș foarte frumos, însă locuit de o sărăcime care te face să plângi și nu înțelegi de ce conducătorul lor a putut sa îl distrugă cu atâta ură și dispreț pentru oamenii lui, care sunt totuși oameni.
Costa Rica. De la Cuba, cea mai săracă țară din America Latină, am trecut prin Ecuador și apoi în Costa Rica, exact opusul Cubei.
Numai aici am simțit cu adevărat frica, deoarece prin hubloul avionului am zărit aeroportul înconjurat de un cerc larg de militari înarmați, să fi fost până într-o mie, iar noi aveam să aterizăm în mijlocul lor.
Cu puțin timp în urmă, observasem o oarecare agitație în preajma lui Ceaușescu. Stăteam puțin în fața lui, ca să cobor primul pe pistă. Lângă el stătea Colonelul Neagoe (de la Securitate, n.n.) și primea unele instrucțiuni, cu o față destul de îngrijorată.
Dublura
După aterizare, am observat că în spațiul din fata clădirii aeroportului nu se afla nimeni unde era de obicei locul gazdelor. Motoarele s-au oprit și a urmat o liniște rău prevestitoare, s-a deschis ușa și colonelul a primit instrucțiuni să coboare încet, liniștit, ca să vadă care este situația în clădirea aeroportului.
Atunci mi-am dat seama că Neagoe este un fel de dublură a șefului cel mare, și chiar s-a comportat ca atare.
Afară bura puțin, dar nu era frig și după câteva minute s-a întors și l-am auzit cum a raportat că Președintele va sosi într-o jumătate de oră. Timpul a trecut foarte greu până la sosirea mașinii prezidențiale, urmată de toată suita care s-a aliniat nu prea departe de noi.
Atunci am coborât primul și am început sa filmez, conform tipicului, tot spectacolul desfășurându-se foarte grăbit. Toți reporterii au luat loc într-o camionetă, care s-a postat în fața convoiului gata format. Am observat ceva in neregulă. În prima mașină, în loc de Ceaușești, erau colonelul Neagoe și coafeza personală a Elenei, iar adevărații oaspeți s-au urcat mai spre coada convoiului, într-o mașină mică foarte asemănătoare cu un Trabant de la noi.
Pe traseu erau înșiruite multe grupuri de oamenii care purtau lozinci și strigau cuvinte în limba noastră. Nu mi-a venit sa cred când am citit “Jos Ceaușescu” și am auzit alte insulte strigate cu glas tare. Mai târziu, am aflat că în țară sunt mulți muncitori români și emigranți, care și-au exprimat sentimentele negative față de această vizită.
Spre seară, am fost invitați la o recepție la „Clubul Milionarilor”, unde numai după o jumătate de oră, când toată lumea a luat loc la mese, s-a întrerupt curentul și au apărut ospătarii cu niște lămpi. Doar în câteva secunde, vreo zece indivizi dintre ai noștri i-au înconjurat pe cei doi oaspeți și au făcut un fel de zid de protecție din piepturile lor, cel mai credincios fiind traducătorul de spaniolă, un profesor de la Universitatea din București.
Mărturisesc că m-a apucat un fel de tremur și mi-a pierit total din creier comanda de a filma scena așa că nu există niciun fel de document.
După un sfert de oră, s-a restabilit lumina și totul s-a desfășurat normal, iar președintele gazdă a făcut o glumă: “Am auzit că în țara dumneavoastră oamenii trăiesc până la 150 de ani, datorita Doamnei Ana Aslan, și dorim și noi să cunoaștem acest secret.” Toată lumea a râs. De fapt, mai mult au zâmbit, fiind impresionați de cele întâmplate.
A doua zi am petrecut-o pe o locomotivă electrică de la Craiova, care servea o linie ferată importantă, apoi am luat drumul aeroportului, vizita scurtându-se cu doua zile. Până la întoarcerea în țară, am rămas cu aroma feminină a zecilor de specii de orhidee din parcul național.
Scriitorul, fiica dictatorului și beizadeaua
Peru. De departe cel mai interesant ținut a fost Peru, nu numai datorită vestigiilor incașe, ci și a evenimentelor la care am luat parte.
In primul rând, lovitura de stat din țara vecină, Chile, ne-a stresat foarte mult, iar programul vizitei s-a modificat. S-a prelungit cu două zile șederea și s-a hotărât să se ia o pauză, după mai bine de o lună foarte încărcată.
Urma să vizităm orașul Cuzco și ruinele de la Machu Picchu și am fost trimis înainte pentru filmarea in liniște a vestigiilor. Spre bucuria mea, am aflat ca șefii cei mari nu vor mai veni din cauza altitudinii care le-ar fi putut pune viața in pericol.
Grupul era format din câțiva securiști, Zoia și Nicușor, și traducătorul oficial, Sergiu Celac. Doi operatori, eu și Virgil Cojocaru de la televiziune și scriitorul Petru Popescu, pentru mine cea mai importantă personalitate, care scria articolele pentru ziarele din țară. Era și fiul Președintelui peruan, un tânăr de aceeași vârstă cu Nicușor și un băutor de forță. Nu cred însă că îl putea întrece pe primul, cu care devenise bun prieten.
In prima zi, am poposit la Cuzco (Buricul Pământului) și după o vizită prin vechiul oraș cu o mașină oficială, în care cei doi fii de președinți, alături de șofer, își bălăbăneau capetele într-un ritm fără muzică, din cauza nenumăratelor paharele de whisky date pe gât în timpul drumului.
Ne-am oprit în fața unui fel de castel cu ornamente incașe aurite, într-o zonă foarte liniștită și discretă. Am pătruns in holul luxos, cu lămpi invizibile care creau o lumină destul de intimă.
Am fost primiți de o jumătate de duzină de fete creole, care ne-au servit cu băutura națională, “mohito”, din care poți să bei mai mult, fără să te amețești. Nicușor făcea pe gazda și ne-a spus că putem sa ne simțim in voia noastră și să ne distrăm cât mai bine. Apoi, a dispărut cu prietenul lui peruan la etajul de sus.
Timp de o oră și mai bine, am tot băut cafele și mohito, înconjurați de căldura gazdelor, fete foarte apetisante, încercând să ne învețe limba lor și punând mereu o muzică languroasă la un casetofon. Noi ne simțeam cam stânjeniți, pentru că eram într-un fel în exercițiul funcțiunii. La un moment dat, cei doi au coborât și Nicușor a făcut o figură mirată și ne-a spus că de ce am stat degeaba, și că am fost niște prosti că nu l-am urmat, apoi a râs, explicându-i totul prietenului său.
Dimineața devreme, am urcat cu un autobuz până la Machu Picchu și am vizitat faimoasele ruine. Nicușor si Zoia, însoțiți de Petru Popescu, mi-au sugerat idea de a face un film documentar pentru Studioul Sahia, iar colegului meu, unul pentru emisiunea de la TV, Teleenciclopedia.
Timpul era minunat și într-o oră am terminat toata pelicula și mă gândeam la surpriza pe care o vor avea cei de la Studioul Sahia. Mult mai târziu, am aflat că tot materialul lui Virgil Cojocaru a dispărut din dulapul lui de la Televiziune într-un mod destul de misterios.
Am fost cazați la micul hotel cu un singur etaj, cu un culoar lung pe care se înșiruiau vreo 20 de camere ca niște chili mai spațioase. Nu am putut dormi prea bine, pentru că împărțeam patul dublu cu un bodyguard al familiei „Regale”, un tânăr ofițer beat, care mult timp s-a jucat cu un pistol, prefăcându-se că trage la țintă în mine, dar și datorită zgomotelor de pe hol, a vocilor mai mult șoptite și a ușilor închise sau deschise în mod tainic.
A doua zi, am coborât in Cuzco si de acolo am luat avionul până la Lima, iar a doua zi am apucat drumul spre țară cu două opriri, una în Havana și a doua undeva în Europa, ajungând pe Otopeni după aproape 20 de ore de zbor.
Când am vizionat materialul filmat, am realizat ca toți lucrătorii de la cele șapte ambasade ale României aveau niște fețe foarte crispate, înfricoșate și disperate că ar putea să își piardă aceste locuri calde și pline de beneficii și să fie rechemați în țară.
Din toată această vizită, numai doi oamenii s-au ales cu câte ceva. Petru Popescu cu romanul “Supleantul” și eu cu filmul documentar “Poarta Soarelui”. Pentru soția mea am reușit sa cumpăr un poncho din lână de lama, iar pentru băieți, câte un costum cu motive geometrice incașe.
Cel mai important „cadou” l-am primit însă de la Directorul Studioului Sahia, si anume o reclamație semnată de Ștefan Andrei, în care eram acuzat în termeni foarte duri că am îndrăznit să merg de câteva ori în încăperea rezervată securiștilor, unde ei se îmbuibau cu lăcomie de câteva ori pe zi, iar noi, grupul de presă, am făcut timp de peste o lună o foame ca in seceta din 1946 sau 47, de care îmi amintesc cu groază.
Mi-am scos haina și i-am arătat cele patru noi găuri de la curea, dovedind o pierdere în greutate de cel puțin 8-9 kilograme. Directorul privea în pământ și cu un gest nervos a rupt hârtia în două și a zvârlit-o în coșul de gunoi. În luna decembrie 1973 am filmat vizita lui Ceaușescu la Președintele Nixon. Acum cred că, asemeni orașului Cuzco, și Ceaușescu s-a considerat “Buricul Pământului”.
======
