Cine plătește factura unui rating speculativ: statul, leul, românii. Politicienii? Nu. Ei o semnează.

foto: ”Până când datoria ne va despărți” , de Ehud Neuhaus, publicat în Unsplash

Lidia Moise

Când spectacolul politic al negocierilor pentru formarea guvernului se va termina, prima mișcare a noului cabinet va fi schița de buget pentru 2021. De această schiță a bugetului, care va descrie viziunea guvernului privind deficitul fiscal și creșterea economiei, depinde rămânerea României în clubul națiunilor cu economii recomandate investițiilor, alături de Portugalia, de pildă, sau împingerea ei în compania Argentinei sau a Turciei, care au economii nefrecventabile, la categoria junk.

Toate cele trei agenții de evaluare financiară, Standard&Poor’s, Fitch și Moody’s au transmis avertismente clare în acest sens. Toate evaluările celor trei agenții au plasat România la limita ratingului speculativ.

Agenție RatingperspectivăData ultimei evaluări
Moody’sBaa3Negativă  24  aprilie 2020
FitchBBB-Negativă  17 aprilie  2020
S&PBBB-Negativă   10 decembrie 2019
sursa: Moody;s, Fitch, S&P

Nu trebuie neglijată nici atenția specială acordată de agențiile de rating scenei politice, pe care acestea o analizează atent pentru a înțelege dacă politicile fiscale ale unui stat se pot menține în limitele prudenței. De altfel unele acțiuni de tăiere a ratingului, sau de asociere a unei perspective negative, au fost determinate de măsuri anunțate, care nu fuseseră încă nici legiferate definitiv nici aplicate, cum ar fi, de pildă, epopeea majorării cu 40% a pensiilor.

România nu-și permite în acest moment o aruncare a ratingului suveran în categoria nefrecventabilă, deoarece ar fi o criză în interiorul altei crize. Toate economiile lumii sunt afectate de criza provocată de pandemia de Covid 19. Incertitudinile geopolitice sunt la cote maxime. Brexitul, acest interminabil divorț între Uniunea Europeană și Marea Britanie, va avea setul său de efecte negative.  Băncile centrale au injectat masiv bani în piețele financiare și au coborât dobânzile chiar sub nivelul zero. Această mișcare a dobânzilor mici, uneori negative, a împins o mare parte din bani către plasamente în piețele financiare, a urcat cotațiile unor companii listate la burse, în timp ce pandemia a doborât valoarea de piață a altora. Fluxurile de bani se mișcă oarecum haotic în această perioadă, dar un lucru e clar: toată lumea fuge de risc. În plus criza provocată de pandemia de Covid 19 este departe de a se fi termina odată cu apariția vaccinurilor. Ea va avea consecințe pe term lung deoarece aici și în lume numeroase afaceri s-au închis, altele vor rămâne fără clienți, șomajul se va amplifica.  Deci o triplă ștampilă de risc maxim aplicată de agențiile de rating poate dezechilibra economia noastră și moneda ei.

Junk, ei și?

În jargonul financiar, termenul de junk rating se referă la ratingul unui stat, sau a unei companii, aflat sub nivelul recomandat investițiilor, așa cum este el definit de agențiile de evaluare financiară. Oricum i-am spune, junk, nerecomandat investițiilor sau speculativ, acest rating are consecințe imediate și periculoase pentru orice economie.

Imaginea simplificată a aruncării ratingului în categoria junk este aceea că statul se va împrumuta mai scump. Desigur, dacă va mai avea de la cine. Să ne reaminim că, în timpul marii crize financiare, când economia României era cotată tot în categoria nerecomandată investițiilor de către Standard& Poor’s și Fitch, guvernatorul băncii centrale a Austriei a recomandat băncilor austrice să-și reducă expunerea față de datoria publică a statelor cu probleme la 10% din valoarea activelor.

sursa; Raiffeisen Bank, CDS între 2007 și 2009, în regiune

Evident statul se va împrumuta la dobânzi mai mari, iar asigurarea împotriva riscului de neplată, credit default swap (CDS), va urca. E greu de estimat care va fi amplitudinea scumpirii împrumuturilor. În 2009 însă, ratingul junk ne-a urcat masiv cota CDS. 

Însă efectele negative ale alunecării în categoria junk a ratingului suveran nu se vor resimți doar asupra costului împrumuturilor statului. Firmele și populația vor plăti și ele tribut unei crize, singura de altfel, care încă poate fi evitată.

Fuga investițiilor de portofoliu

Obligațiunile românești nu sunt incluse în indicii importanți ai bondurilor suverane, ca atare nu există un mecanism automat de alertă a investitorilor străini. În cazul recent al Africii de Sud, țară care și-a văzut ratingul aruncat în categoria junk, bondurile sale au fost scoase din indicele global urmărit de FTSE, pe bursa din Londra. Acolo efectul a fost puternic, deoarece marile fonduri de investiții nu pot plasa banii în obligațiuni de categoria junk, deci sunt obligate să-i miște imediat spre un plasament considerat sigur. Totuși, atunci când obligațiunile suverane ale unui stat au rating nerecomandat investițiilor, o mare parte din investitori se retrag. În cazul fondurilor de pensii lucrurile sunt clare, ele au obligația de a plasa banii exclusiv în tituri de valoare recomandate investițiilor.

În luna septembrie investitorii străini dețineau 40,2% din datoria publică totală a României, potrivit datelor Ministerului Finanțelor. Este greu de evaluat care va fi sensibilitatea investitorilor față de amplificarea riscului de țară, descrisă de ratingul nerecomandat investițiilor. Probabil cea mai sensibilă categorie va fi cea a nerezidenților care au cumpărat titluri de stat emise în piața internă. Nerezidenții dețin 19% din emisiunile de titluri de stat, cam 43,7 miliarde de lei (aproxumativ 8,9 miliarde de euro, la cursul mediu din septembrie afișat de BNR).

Leul sub presiune. Inflație. FMI?

În general plasamentele nerezidenților sunt considerate hot money, adică bani fierbinți, deoarece sunt extrem de volatile în situații de criză. O eventuală retragere masivă a acestora ar pune o presiune puternică pe leu.  Desigur banca centrală poate ține piept acestei presiuni, însă abilitatea sa de a gestiona situația ar putea fi pusă la încercare și de cealaltă provocare a economiei românești, deficitul de cont curent. Deficitul de cont curent, acea diferență negativă între valuta care intră în țară și cea care iese din ea, consumă, la rîndul său, miliarde de euro. Mărfurile din import se vând pe lei, dar pentru a le aduce în țară, plata se face în valută.

Devalorizarea leului va înviora inflația, deoarece atât prețurile mărfurilor din import, cât și tarifele serviciilor evaluate în euro vor urca odată cu moneda europeană.

Una dintre consecințele coborârii ratingului este creșterea ratelor dobânzilor, urcând astfel costurile împrumuturilor. Împreună, devalorizarea leului, amplificarea inflației și majorarea dobânzilor la credite scumpește costurile și coboară nivelul de trai. Desigur banca centrală poate coborî dobânda sa cheie, așa încât să compenseze efectul negativ al devalorizării și al inflației, dar este o mișcare greu de anticipat, deoarece poate avea efecte adverse în contextul complicat al politicii monetare.

Nu în ultimul rând bursa de valori, deși încă embrionară, ar putea să-și piardă și ea o parte din investitorii de portofoliu, care vor dori să fugă dintr-o țară a cărei economie este considerată riscantă.

În funcție de intensitatea crizei globale și a celei locale, o caracteristică specială a statelor care au intrat în categoria junk a fost aceea că, mai devreme sau mai târziu au avut nevoie de aranjamente financiare cu Fondul Monetar Internațional (FMI). Din păcate un acord cu FMI este aproape inevitabil deoarece o aruncare în categoria junk, în momente de criză globală, poate zgudui puternic orice economie și, mai ales, îi poate consuma rapid resursele valutare.

O majorare cu 50% a salariilor…

Și acum, puțină istorie recentă. Să ne amintim că România a mai trecut prin peripeția ratingului nerecomandat investițiilor, în timpul crizei financiare. Interesant este că și atunci, ca și acum, criza în care s-a prăbușit economia românească a fost amplificată de promisiuni electorale speculative.

Era într-o vineri, 24 octombrie 2008. Președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a anunțat că a promulgat legea majorării cu 50% a salariilor personalului didactic. În urmă cu câteva săptămâni se prăbușise gigantul financiar american Lehmann Brothers. Dar la București atmosfera politică era exuberantă. Nimănui nu-i păsa de asta, sau, poate nimeni nu prea înțelegea chestiunea. Criză financiară, șoc provocat economiei globale? Aș, noi avem leul, suntem departe de americani și economia duduie. Politicienii împrăștiau promisiuni, sau, mă rog, cu oferte electorale tentante.

PSD lansase legea majorării salariilor profesorilor cu 50%, în ciuda opoziției premierului din acea vreme, Călin Popescu Tăriceanu, căruia ministrul său de Finanțe, Varujan Vosganian, îi arătase factura reglementării. Vosganian arătase deci că legea de creştere cu 50% a salariilor personalului didactic va presupune costuri de 4,2 miliarde de lei, respectiv 0,74% din produsul intern brut (PIB). 

După ce Curtea Constituțională a respins contestația guvernului, președintele din epocă, Traian Băsescu a promulgat-o, cu argumentul că legea este oportună deoarece avem nevoie de un învățământ performant. ”Educația și inteligența este cea mai importantă resursă a unei națiuni. Celelalte resurse reprezintă doar 30%, educația reprezintă 70%”, rostea președintele, și recomanda performanță. Măsura a înviorat toată mișcarea sindicală și funcționarii publici au cerut și ei majorări de salarii, amenințând cu proteste.

 Este adevărat că era nevoie de o majorare a salariilor profesorilor, care însă nu a fost legată cumva de performanță, totuși. Însă momentul s-a dovedit a fi extrem de prost ales, deoarece semnalul de inconștiență privind finanțele țării fusese dat.

…replica S&P: rating junk…

În lunea următoare, în data de 27 octombrie, Standard& Poor’s, cea mai severă agenție de evaluare financiară, anunța tăierea ratingului României, la BB+. În sine tăierea ratingului poate fi o penalizare serioasă pentru orice economie, însă de data asta BB plus însemna aruncarea ratingului României la categoria nerecomandată investițiilor, sau junk, gunoi, cum i se mai spune. Aproape instantaneu a început presiune de devalorizare a leului, intens combătută de intervențiile băncii centrale, aflată în tranșee. Până la finalul anului, însă, leul pierduse 8% din valoare în fața monedei europene. Dacă în 27 octombrie un euro era cotat la 3,68 de lei, în 31 decembrie el costa 3,98 de lei.

..în zece săptămâni leul pierdea 9,3% din valoare…

În prima zi de tranzacționare din 2009 cursul depășea 4 lei pentru un euro. Iată cum, la zece săptămâni de la aruncarea ratingului în categoria junk, leul se devaloriza cu  cu 9,3%. Și alunecarea monedei nu s-a oprit aici, după cum nici efectele ignorării unor avertismente, fie ele și dure, nu au fost simțite doar de leu, deși nici asta nu e puțin.

Bugetul pentru 2009 era scris în ipoteza unui curs mediu de schimb de 3,6 lei pentru un euro. Avea să fie un curs mediu de 4,23 lei pentru un euro, o eroare, ca să zicem așa, de 17,7%. Splendid start. Sigur, nu a fost să fie singura eroare: toate cheltuielile statului din 2009 era proiectate să fie obținute dintr-o economie care creștea cu 6%, deși în jur era criză deja. Deficitul estimat era de 2% din PIB. Elegant, nu-i așa?

Ca atare, după alegeri s-a lucrat cu o perspectivă optimistă, s-au creat ministere în plus, pentru a acomoda negocieri și a recompensa eforturi de campanie. După instalarea unui guvern supraponderal a urmat un devărat thriller al negocierilor pentru noul buget, scris de cabinetul Boc. Bugetul de stat pe care lucra Guvernul părea o uriașă iluzie, avertizam eu, într-un editorial publicat în România liberă. ”Pornește de la niste prognoze umflate cu pompa, deoarece este greu de crezut ca țara va rula afaceri de 144 miliarde de euro, sau că euro va costa, în medie, patru lei în acest an”, avertizam. Din păcate avertismentul a fost corect: în 2009  PIB-ul României a rulat 491,27 miliarde de lei, cam 116 miliarde de euro, la cursul mediu de 4,23 lei pentru un euro.

Economia României intrase în recesiune în 2009, afișând o scădere cu 7,1% la PIB-ului și un deficit bugetar de peste 8% din PIB. În octombrie, înainte de tăierea ratingului, în timp ce averizam că viitorul economic al țării este incert. un lider sindical, Vasile Marica, îmi dădea o replică într-o emisiune la care eram invitați amândoi: vai, doamna Moise, numai dumneavoastră vedeți o criză!. Anton Hadăr, liderul Alma Mater, prezent și el în platou, îl aproba, zâmbind.

Plasarea ratingului țării la categoria junk a costat statul, care s-a împrumutat mai scump. La finalul anului 2009, o parte din deficit se datora și creșterii cu 66% a cheltuielilor cu dobânzile plătite de statul român. Datoria publică sărise de la 13,3% din PIB la 23,7%. Urcase deci cu 10% într-un singur an și avea să crească rapid, la 31% în anul următor.

Nu doar statul și bugetele lui au suferit. Aproape fiecare familie de români a simțit efectele crizei.  Devalorizarea leului a scumpit viața, criza a lăsat sute de mii de oameni pe drumuri, în șomaj, prețurile au crescut și facturile de utilități s-au umflat. Zeci de mii de oameni nu au mai putut returna creditele luate în plină exuberanță economică. Piața imobiliară s-a prăbușit. Numeroase firme au dat faliment, altele au închis afacerile din România. Economia și-a revenit greu.

Salvarea în 2020? Seriozitatea politicienilor

Privind în urmă, desigur putem spune că acum va fi altfel. Că banii europeni așteptați ar putea rezolva problemele. Că nu mai avem probleme financiare, că BNR are suficiente rezerve de valută și că vom rezista în fața crizei economice care se prefigurează totuși prin Europa. De data asta e altfel.

 Și totuși, dacă toate agențiile de rating ne aruncă la categoria junk, cum facem față? Cum stăvilim căderea leului, sau, poate cuiva îi convine devalorizarea monedei. Cum ne va afecta pe noi, ceilalți, scumpirea creditelor, pentru că e naiv să ne închipuim că, dacă statul se împrumută la dobânzi mai mari, ale noastre, astea de la creditele noastre ipotecare sau de consum, rămân la fel.

De data asta nu va fi suficient să căutăm vinovați. De asta avem nevoie de miniștrii profesioniști, serioși, care să poată gestiona inteligent afacerile statului. Ministerul Finanțelor, care auzim că se negociază acum, nu e un loc de experimente, nici o cabină cu butoane pe care apeși la cerere și tâșnesc bani. E cea mai sensibilă instituție a statului în vremuri de criză, singura în stare să țină, împreună cu banca centrală, banii țării sub control și nava economiei la suprafață. Nu poți conduce ministerul Finanțelor dacă nu înțelegi că, acum, în aceste zile, cu sabia lui Damocles asupra ratingului, cu incertitudinile unui an extrem de complicat, cum va fi 2021, nu ai cum să renunți la impozitul aplicat salariului minim. Sigur că salariul e mic, insuficient. Dar exact acum orice ban este esențial pentru bugetul aflat sub lupa agențiilor de rating.

PSD, să irosească o criză? S-ar zvârcoli Churchill în mormânt

După ce a împrăștiat toate capcanele, inclusiv iluzia majorării pensiilor cu 40%, PSD nu poate și nu vrea să guverneze. Să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim că PSD ar forma un guvern acum. Evident ar fi obligat să mărească pensiile cu 40%. E o chesiune de onoare politică. A doua zi agențiile de evaluare financiară ar spulbera ratingul României. În următoarele zile presiunea pe leu s-ar simți deja. Investițiile de portofoliu s-ar retrage zgomotos, trântind leul. Am avea inflație, ceea ce ar rezolva totuși o parte din ecuația complicată a economiei. PSD ar avea însă și o opoziție puternică în Parlament, care i-ar urmări fiecare mișcare. În cazul în care pandemia de coronavirus ar afecta și în 2021 economiile partenerilor noștrii, atunci efectele negative ale crizei se vor resimți masiv și în economia noastră. Ca atare, calmul afișat de liderii PSD ascunde de fapt, o analiză lucidă a situației cu o concluzie evidentă: îi lăsăm pe ei la guvernare. Vorba lui Winston Churchill: “Never let a good crisis go to waste.” Adică să nu irosești niciodată o criză serioasă.

Partidele care negociază acum o coaliție trebuie să alcătuiască însă un buget coerent și să navigheze atent în apele extrem de agitate ale economiei globale. Și mai trebuie să negocieze, în Parlament, un armistițiu de onoare cu PSD-ul, care la rândul lui, trebuie să înțeleagă că, dacă eșuăm într-o criză, rămânem nu doar săracii Uniunii Europene, ci riscăm să ajungem și vecinii ei.

4 comentarii la „Cine plătește factura unui rating speculativ: statul, leul, românii. Politicienii? Nu. Ei o semnează.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.