Cronici din Est: Moldova pe când era încă Republică Socialistă Sovietică

Roxana Dascălu

Peste câteva ore vom afla dacă Maia Sandu a devenit prima femeie Președinte în Republica Moldova. În așteptarea rezultatului turului 2 la alegerile din Moldova de peste Prut, vă propunem un fragment din cartea Cronici din Est, scrisă de Roxana Dascălu, în curs de apariție la Editura Vremea. Despre cum s-au întâlnit moldovenii de la Est și de la Vest de Prut, după prăbușirea Imperiului sovietic. In mai 90, pe un simbolic Pod de Flori.
Noi le spunem „frații noștri de peste Prut” – și poate că azi își vor întoarce fața spre Europa, dacă nu și spre România. Iată fragmentul din carte:

Un reporter englez, o jurnalistă și un ofițer român plâng pe Prut

Fac acum un mic salt înapoi în timp, în mai ’90. Imperiul Sovietic trăgea să moară. Cortina de Fier, care separase atâtea generații de estici de lumea și oamenii din Occident, căzuse de aproape jumătate de an. Asta, la scara istoriei, era nimic.

La granița de nord și est a României se aflau încă sârma ghimpată și grănicerii Uniunii Sovietice.

Pentru generații întregi, granița de pe Prut a fost ca o sârmă ghimpată care a trecut prin inimile a mii și mii de familii, despărțite pe malul de vest, în România, sau cel din est, în fosta provincie istorică românească Basarabia, devenită apoi Republica Socialistă Sovietică Moldova, după odiosul pact dintre Stalin și Hitler, care a decupat țări și popoare din nordul până în sud-estul Europei în Al Doilea Război Mondial.

Am făcut acest scurt recurs la istorie pentru a reda contextul și încărcătura emoțională a acelui mai din 1990, când românii de pe malul de vest al Prutului s-au putut întâlni, pentru prima oară după multe decenii, fără vize și pașapoarte, cu rudele lor pierdute pe malul dinspre est.

În duminica aceea însorită de 6 mai, au fost deschise opt puncte de trecere a frontierei de-a lungul celor 700 de kilometri ai Prutului, numit de unii comentatori anglofoni „a watery Berlin Wall” – un Zid al Berlinului, românesc, pe apă.

Plecaserăm de sâmbătă din București în mașina închiriată de un fotograf american de la Paris, un veteran de pe vremea războiului din Vietnam și prieten bun cu Paul Smurthwaite, mentorul meu de la Reuters de la Londra, care mai făcea încă o tură, misiune sau deplasare de lucru în România, cum vreți să îi ziceți. În engleză e simplu: assignment.

Nu știam ce și cum va fi a doua zi, dar ne-am oprit la Huși, la 20 de kilometri de Albița, unde este un pod rutier care trece spre Moldova de dincolo de Prut.

În mintea mea era să pun istoria asta pe prima pagină a ziarelor din lume și să o citească și șefii cancelariilor de pe glob, și istoricii, să afle povestea neștiută și trecută sub tăcere a milioane de oameni despărțiți de un rapt istoric.

Da, noi, românii, cei care nu am fost acceptați la masa învingătorilor din Al Doilea Război Mondial, puteam acum nu să ne luăm revanșa, nu despre asta este vorba, ci să ne facem auziți, măcar.

Și, mai ales, aveam privilegiul să documentez această istorie pentru Reuters, pentru a face să treacă mesajul acolo unde contează.

Aveam legitimația Reuters și cea emisă de ministerul de Externe din România, care făcea apel la autoritățile civile și militare să ne acorde sprijin. Am folosit-o pe aceasta din urmă în dimineața zilei de duminică, 6 mai. Am luat cu noi, în mașină, un ofițer român de grăniceri, șeful punctului de graniță de la Albița.

Era un bărbat înalt, între două vârste, care s-a urcat la noi în mașină și ne-a însoțit spre pod. Pe drum, am văzut zeci de mașini cu numere din județele din Moldova, dar și multe din Sud, din Muntenia, sau chiar din Banat și din Transilvania.

Lucrul ăsta l-am notat pentru mine. Nu îmi închipuiam însă ce mare de oameni vom întâlni în ziua aceea pe ambele părți ale Prutului.

Oficial, se putea trece liber dinspre România spre Republica Socialistă Sovietică Moldova, cum era numită atunci, de la orele 13.00 până la orele 19.00, fără pașaport și viză.

Eu aveam un mic drăcușor în mine, aveam o senzație ciudată la ideea că voi pătrunde pe teritoriul Imperiului Sovietic. Acasă la bolșevici sau, mă rog, la comuniști, totuna.

Așa se face că atunci când am ajuns cu mașina la pod, ofițerul nostru de frontieră a zis să oprim, ca să nu călcăm linia lată, vopsită la mijlocul podului. M-am făcut că nu aud și i-am spus americanului care era la volan să oprească doar după ce vom fi trecut de acea linie. Nu prea mult, dar suficient.

Ne-am întors în partea românească a podului și am stat de vorbă cu militarul român, care se liniștise. Mi-a spus că e foarte emoționat, că s-a născut de cealaltă parte a Prutului, dar că părinții săi au mințit în acte că s-a născut în România. „Ca basarabean, nu aș fi avut șansa să fac o carieră în armata română, pe vremuri.”

L-am văzut pe omul acela matur cum plânge amintindu-și toate astea și mi-au dat și mie lacrimile. Paul, care era flegmatic de felul lui, nu doar pentru că era englez sadea, m-a întrebat de ce plângem. I-am explicat și am văzut cum i se aburesc și lui ochii.

„Poftim, mi-a zis el, acum o să mă faceți și pe mine să plâng. Asta mai lipsește. Un reporter englez, o jurnalistă româncă și un ofițer român plângând pe un pod din Moldova.”

Se pare, conform organizatorilor, că în ziua aceea au fost peste un milion de oameni acolo, de-a lungul Prutului, veniți cu brațe de flori – garoafe, trandafiri și bujori – pe care le-au aruncat, simbolic, pe apă, ca să facă punți între cele două maluri.

Podul cu flori peste Prut

La prânz, coloanele de oameni din partea română erau impresionante. Când s-a dat drumul să trecem dincolo, pe malul de est, am fost literalmente luați pe sus. M-am pierdut cumva de Paul, un bărbat foarte înalt, și nu-i mai vedeam decât capul cu părul blond și creț plutind peste capetele mulțimii care se înghesuia, pașnică, pe pod.

„M-au ridicat pe sus, nu mai atingeam pământul cu picioarele”, mi-a spus el mai târziu, când am ajuns pe celălalt mal.

Pe mine m-a extras, la propriu, din mulțime fotoreporterul Adrian Popescu, cel care lucra atunci la Reuters. M-a scăpat din menghina aceea trăgându-mă în sus, pe acoperișul unei barăci abandonate de vameșii de peste Prut. 

De cealaltă parte a râului, era ca la o serbare câmpenească. Dar nu un bâlci al deșertăciunilor.

Basarabenii veniseră cu coșuri cu de-ale gurii, cu flori. Mă întrebau de unde sunt. Când le spuneam că sunt din București, mulți mă întrebau dacă nu cunosc un văr sau un unchi de-al lor, pierduți de mult. Aveau vagi amintiri despre capitala României dinainte de august 1940. Anul raptului Basarabiei de către Stalin.

Podul cu flori peste Prut

Paul a văzut toate astea, am stat și i-am explicat pe îndelete. A înțeles semnificația momentului. Așa că, atunci când a terminat de scris, mi-a spus că ar trebui să semnez eu reportajul de acolo. Am refuzat, explicându-i că dacă vor vedea numele unei românce pe această poveste, ea va fi suspectată de „bias” – adică de părtinire. La câteva zile după ce ne-am întors la București, Paul, încântat, mi-a spus că niciodată în toată cariera sa nu avusese un asemenea succes. Povestea de pe Prut, cu numele lui, a apărut în cele mai mari cotidiene britanice și în câteva mari ziare americane. Era bucuros, iar eu, fericită. Totul avea astfel un rost.    

One thought on “Cronici din Est: Moldova pe când era încă Republică Socialistă Sovietică

  • luni, 16 noiembrie 2020 la 14:46
    Permalink

    Am plâns și eu după 30 de ani citind acest fragment.
    De fapt, nu știu de ce pentru că n-am nici o legătură cu zona Moldovei, plâng de fiecare dată când e vorba de „frații noștri de peste Prut” Simt că fără ei e că și cum ne lipsește o parte o parte din trup, o mână sau un picior. Trupul țării sfârtecat în 1940, e tot rănit și probabil că nu se va putea vindeca fără frumoasa Basarabie.
    Nu știu ce simt ei, frații nostri, dintre care mulți iși zic moldoveni care vorbesc limba moldovenească și nu români, nu stiu dacă cei 80 de ani de înstrăinare și cei două milioane de etnici ruși nu le-a schimbat percepția despre țara mamă, dar poate că alegerea Maiei Sandu în funcția de președinte va fi de bun augur pentru o Românie reîntregită , membră UE și a spațiului Schengen. E drept că nu suntem Germania, dar de ce nu ?
    Poate că Dumnezeu și-a întors fața și către acest popor urgisit de vremuri, popor plin de defecte dar și de multe calități.
    Felicitări Maia Sandu !

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *