Dosarul Arca lui Noe: erori de calcul, neclarități și omisiuni

Lidia Moise

”Nu ar fi posibil ca Noe să facă în zilele noastre ceea ce i se îngăduia să facă de capul lui… Inspectorul ar veni să examineze Arca și să facă tot felul de obiecții”. Sculptorul Virgil Scripcariu și mai ales, cei de la Cărturești ar fi trebuit să știe vorba asta celebră a lui Mark Twain. Peste timp, în București, lucrarea Arca lui Noe, sau mai bine zis, fantoma ei, le-a provocat o surpriză.

Compania care deține lanțul de librării Cărtureşti şi sculptorul Virgil Scripcariu au fost somați să plătească 788.985 de lei și 17 bani ca penalizare pentru amplasarea lucrării „Arca lui Noe” pe un teren căruia i s-a clarificat regimul de proprietate după ce aceasta fusese mutată de acolo. Suma include cheltuieli de judecată și de executare silită.

În bulevardul Magheru 16 iarba face 697, 70 de lei pe zi

Timp de șapte ani niciun inspector n-a examinat Arca lui Noe, lucrarea sculptorului Scripcariu amplasată în spațiul verde din fața librăriri Cărturești. La câteva luni după ce a fost mutată de acolo, cineva a inspectat totuși chestiunea, sau mai bine zis, a evaluat pagubele produse de Arcă proprietarului terenului.

Experta Liliana Beldeanu evaluează prejudiciul adus de lucrarea artistică la suma de 254.694 de lei pe an, sau 697,79 de lei pe zi.  Potrivit evalării proprietarul actual al terenului -spațiu verde cere și obține 757.103 lei despăgubire, sumă care acoperă intervalul 3.12 2012-13 10. 2015!

Prima nedumerire în fața acestei sume este cum a calculat evaluatoarea prejudiciul adus de statuie? Potrivit declarațiilor din instanță evaluarea prejudiciului produs de lipsa de folosință a terenului ar fi ținut cont de faptul că terenul avea ca destinație obligatorie statutul de spațiu verde. Ce afaceri se pot face pe iarbă, printre flori?

Mai mult, ”evaluarea” asta fantastic de profitabilă pentru un teren cu destinație spațiu verde este, se pare, socotită ca și când lucrarea Arca lui Noe ar fi ocupat întreaga parcelă de 465,09 metri pătrați. Din fotografii se vede clar că spațiul ”ocupat” de statuie a fost mult, mult, mai mic. „Arca” ocupa o suprafață de 17 metri pătrați. Un al semn de întrebare privind evaluarea așa numitului prejudiciu.

Am încercat să înțeleg care a fost algoritmul de calcul al evaluării. N-am reușit. Am găsit, spre comparație, o altă evaluare semnată de Liliana Beldeanu, la Buftea. Acolo primăria a concesionat un teren mic, de 144 de metri pătrați unui om de afaceri care a făcut acolo o benzinărie. Beldeanu a calculat o redevență anuală de 558 de euro. Cam 1,5 euro pe zi, sau 7 lei și 40 de bani. Deci în logica evaluării ce afacere se putea face într-un spațiu verde în București, e drept, pe bulavardul Magheru, care să dea proprietarului un randament de 100 de ori mai mare ca o benzinărie?

Eroare de evaluare de 28.609 lei

Oricum evaluarea are o eroare evidentă: numărul de zile al intervalului pentru care s-a calculat prejudiciul este greșit. În intervalul pentru care s-a calculat penalizarea sunt 1.044 de zile. Un calcul simplu arată că suma prejudiciului stabilit la 697,70 lei pe zi în intervalul 3.12.2012-13.10.2015 ar fi trebuit să fie 728.492 de lei și 76 de bani. Deci evaluarea prezentată instanței este calculată cu o eroare de 28.609, 39 lei (peste 5.860 euro), bani în plus față de un calcul corect al numărului de zile. Calculul afișat în instanță corespunde unui interval de 1085 de zile. Dar ce contează numărul de zile, timpul e relativ, nu-i așa?

O mențiune importantă: reprezentanții lanțului de librării Cărturești au declarat că prin expunerea lucrării Arca lui Noe nu au avut niciun avantaj financiar. Nici măcar nu era o reclamă care să atragă cititorii în librăria Cărturești Verona. Nu scria pe Arcă nici Cărturești, nici hai să cumpărăm cărți. Nici sculptorul Virgil Scricariu nu a primit vreun leu, în cei șapte ani, pentru că a amplasat acolo lucrarea, de la compania care deține lanțul de librării sau din altă sursă. Dacă din aventura amplasării lucrării în spațiul verde nu s-a încasat vreun leu, atunci cum poate fi penalizată o acțiune de cultură urbană, până la urmă?

De când până când?

Probabil unul dintre cele mai controversate aspecte al acestei aventuri a lucrării Arca lui Noe este intervalul de timp care a intrat în calculul prejudiciului. Epopeea afacerii cum să smulgi bani din Arca lui Noe parcă ar confirma o altă vorbă celebră, a lui Einstein: ”singura raţiune de a fi a timpului este ca nimic să nu se întâmple dintr-o dată”.

Întreaga poveste a terenului pare complicată. Potrivit documentelor prezentate în instanță cel care a cerut despăgubirea a devenit proprietar în 13 octombrie 2015, când a semnat contractul de vânzare cumpărare, dată la care lucrarea nu mai era amplasată în fața librăriei Cărturești Verona.

Actualul proprietar, Cioponea Petru Alexandru, a cumpărat terenul în octombrie 2015, dar a primit de la vânzător și o clauză prin care acesta îi ceda ”toate drepturile ce rezultă din lipsirea de folosință prezentă, trecută și viitoare asupra imobilului”. (n.r. a se citi terenului)

Un semn de întrebare apare și cu privire la data la care Dumitrescu Mircea, cel care i-a vândut actualului proprietar terenul-spațiu verde, și-a înscris proprietatea în cartea funciară.  Potrivit Registrului de proprietate imobiliară ”dreptul de proprietate al numitului Dumitrescu Mircea a fost înscris în cartea funciară în data de 8.09.2015”, adică doar cu o lună înainte de a vinde către Cioponea.  La rândul său Cioponea își înscrie proprietatea în cartea funciară în 13.10.2015, adică exact în ziua cumpărării terenului-spațiu verde.

Desigur contractul încheiat între cei doi prevedea posibilitatea unor acțiuni în intanță pentru presupuse prejudicii produse atunci când vânzătorul fusese proprietar. Dar instanța nu a lămurit intervalul acoperit de această precizare. Oricum nu putem exclude nici eventuale chichițe din legislație care i-ar da unui proprietar abil drepturi asupra unui teren aflat în litigii. Dumitrescu Mircea cumpărase drepturile litigioase de la foștii proprietari. Dar rolul instanțelor este să clarifice toate aspectele și să judece înțelept, inteligent, coerent și corect.

Aici apare o altă întrebarea legitimă: cum a fost evaluat un prejudiciu în intervalul 3.12 2012-13.10.2015, acoperind deci aproape trei ani când, iată Dumitrescu Mircea devine proprietar cu acte al întregului teren-spațiu verde cu doar o lună înainte de a-l vinde?

Dreptul de proprietate asupra terenului este clar stabilit deabia după data de 8.09.2015. Aici este partea comică a poveștii: Arca lui Noe nu mai era amplasată pe terenul din fața librăriei Cărturești. Cu alte cuvinte nu mai putea provoca niciun prejudiciu trecut, prezent și viitor.

Lovitură sub centură, fără avertisment. E corect?

În practica internațională de drept este absolut obligatorie așa numita scrisoase de încetare și renunțare, (cease and desist) prin care o persoană sau o companie sunt avertizate asupra unor aspecte considerate de semnatar ilegale. Este un prim pas obligatoriu, iar tranșarea chestiunii în justiție este o acțiune ulterioară.

Interesant este că nu a existat nciciun document scris, semnat și transmis de vreun proprietar al spațiului verde din bulevardul Magheru nr.16 către sculptor care să spună, simplu: iată sunt proprietarul terenului pe care e amplasată lucrarea și vă rog să o ridicați de acolo, că nu pot face afaceri pe iarba verde. De ce ar fi trebuit oare să-i scrie sculptorului? Deoarece îi cere să plătească acum despăgubiri.

Potrivit declarațiilor date pentru Econtext de către reprezentanții lanțului de librării Cărturești, nici compania nu a primit vreo scrisoare informativă privind statutul proprietății sau cererile proprietarilor privind spațiul verde din fața librăriei.

Din documentele procesului observăm că nimeni nu a întrebat dacă a existat o înștiințare scrisă trimisă de proprietar celor pe care i-a chemat ăn instanță. Apare însă o informație despre o scrisoare trimisă de proprietarul actual către Institutul Cultural Român, însă. La 13 zile după ce devenea proprietar al terenului spațiu verde din Magheru 16, în data de 26 octombrie, acesta solictă ICR informații legate de lucrarea Arca lui Noe, deoarece ”dorește să efectueze o lucrare amplă (n.r.?) despre amplasarea operelor de artă în capitale europene”. Nu precizează însă că este proprietarul terenului pe care a fost amplasată Arca lui Noe. Instanța a ignorat această informație.

Logica instanței: sculptorii să știe pe-al cui teren își spun statuile

Faptul că o persoană care are frustrări privind monetizarea proprietății sale încearcă să scoată bani de la o companie, este oarecum de înțeles. Ceea ce e dificil de înțeles în acset caz este de ce a fost pus să plătească și artistul? Pentru ce vină imaginară este el culpabil, după ce a creat o lucrare pe care a lăsat-o apoi în inima orașului pentru bucuria trecătorilor? Posibilul argument în defavoarea sculptorului este halucinant. În documentele procesului apare observația potrivit căreia sculptorul Virgil Scripcariu ar fi acționat ”cu rea credință” deoarece, stupoare, ”știa foarte bine că terenul de care s-a folosit pentru a amplasa lucrarea Arca lui Noe nu îi aparținea”!!!

Potrivit acestei logici un sculptor nu poate amplasa o lucrare decât pe terenul său, nu-i așa? Sau, într-o interpretare mai relaxată, Scripcariu ar fi trebuit să-i întrebe pe cei de la Muzeul de Artă din Bruxelles, în curtea căruia a fost expusă inițial Arca, dacă sunt sau nu proprietarii terenului din fața muzeului.

Iar când se punea problema să amplaseze Arca în Marea Britanie, la Leicester, în timpul campionatului mondial de rugby, probabil trebuia să afle înainte cine e proprietarul terenului de acolo. ”Alo, primăria din Leicester, sunt Virgil Scripcariu, autorul lucrării Arca lui Noe, voi sunteți proprietarii terenului pe care vreți să-mi amplasați lucrarea?  Îmi trebuie să știu!” O propunere indecentă, nu-i așa? Replica, inevitabilă, ar fi fost, probabil, scurtă, clară și dură: Get lost!

Povestea e cu atât mai absurdă cu cât instanța acuză de săvârșirea unor fapte ilicite un artist român care expune lucrări în străinătate, reprezentând lumea culturală românească. Superb verdict, care, din păcate, confirmă indiferența autorităților față de cultura românească, și chiar față de bucureșteni, pentru care Arca devenise, cum bine spunea Virgil Scripcariu, ”un reper urban”.

Lucrarea „Arca lui Noe” a fost inițial expusă la Bruxelles, în cadrul festivalului Europalia din 2007. Ulterior Arca a fost amplasată cu avizul Administraţiei domeniului public, în spaţiul din faţa Cărtureşti Verona. Lucrarea este expusă acum în cadrul Fermei pedagogice din Săbăreni, în apropiere de Bucureşti.

Un proprietar abil

Proprietarul actual, Cioponea, și-a exercitat dreptul de a cere despăgubiri și în alte direcții: a dat în judecată Primăria Bucureștiului, căreia îi cerea să-i plătească „contravaloarea lipsei de folosință a imobilului”. El intenționa să construiască acolo un bloc cu 7 etaje, fără succes. Deocamdată.

Potrivit siteului Profit.ro Cioponea „a solicitat Primăriei eliberarea unui certificat de urbanism în vederea obținerii autorizației de construire a unei clădiri cu funcțiuni mixte RH-P+7E”, potrivit informațiilor dintr-unul din dosarele litigiilor lui Cioponea cu Primăria. Autoritatea locală i-a eliberat certificat, însă acesta stipula că nu poate fi construit nimic pe teren întrucât acesta are statut de spațiu verde protejat, în conformitate cu HCGMB nr.279/2000 de aprobare a Planului Urbanistic General (PUG) al Capitalei, în vigoare”.

Privite în ansamblu, aceste două situații sunt interesante: pe de o parte Cioponea cere despăgubiri primăriei Capitalei, pentru că pierde bani deoarece îi este imposbil să construiască acolo un bloc, pe de altă parte o instanță îi dă dreptate și îi acordă despăgubiri drept contravaloare a lipsei de folosință. Sau, cum ar fi sintetizat Eugene Ionesco, ”descrie un cerc, mângâie-l apoi şi se va transforma într-un cerc vicios”.

Să fie ăsta un prim pas către cel mare, infinit mai interesant, de solicitare a unor milioane bune de la Primărie, după modele deja existente la parcul Bordei sau parcul Verdi?

Cazul pedepsirii exemplare a expunerii unei lucrări de artă pe un teren aflat în litigiu, dar considerat de Primărie ca fiind spațiu verde, este halucinant, nu pentru că oricine ar putea ampasa orice pe terenul cuiva. Este îngrijorător deoarece descrie o anumită rigiditate a instanțelor, o acceptare lejeră a unor evaluări fără justificări coerente. Un caz atât de inedit, în care penalizezi un artist plastic pentru că nu a verificat cine e proprietarul terenului pe care-și amplasează lucrarea, era clar menit să stârneascpă emoțiile publicului și curiozitatea presei. Să lași atâtea ambiguități, să accepți minciuni prin omisiune, să închizi ochii în fața calculelor imprecise și să pedepsești un act cultural este o atitudine greu de înțeles a instanței.

E greu de înțeles cum poți calcula prejudicii în valoare de sute de mii de lei aduse lipsei de folosință a unui spațiu verde. Dar s-ar putea să aibe dreptate, într-un fel. Până la urmă parcul Herăstrău e plin de cârciumi care au consumat din spațiul verde fără ca asta să deranjeze vreo instanță. Însă Parcul Herăstrău are vreo 110 ha, iar spațiul verde din fața librăriei Cărturești are doar 465,09 de metri pătrați. Prea puțini ca să construiești un bloc. Prea mulți pentru o statuie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *