Octombrie Roșu și-a luat culoarea istoriei, a doliului

de Irina- Margareta Nistor

În ajun de Halloween (sau de la Toussaint) ne-am despărțit de Sean Connery, care în ultima vreme era în gândurile cinefililor mai degrabă pentru șansa de a fi fost primul interpret care l-a întruchipat pe Bond, pe James Bond (deși e discutabil, pentru că a mai existat o variantă, ce-i drept pentru televiziune, cu nesăratul Barry Nelson).

Actorul a fost înnobilat acum 20 de ani de către Regina Marii Britanii, pe care inițial a refuzat-o, dar probabil că l-a înțelepțit bunul lui prieten Sir Michael Caine, cu care și-a început cariera, inclusiv pe cea de teatru și eventual invidia, nemărturisită, pentru celălalt spion cu care în sondaje veșnic era aproape la egalitate: Sir Roger Moore, fostul „Sfântul” din serial, dispărut tot la 9 decenii, fără câteva luni însă.

Scoțianul absolut, considerat cel mai important al tuturor timpurilor, era băiat de camionagiu și de femeie de serviciu. La 15 ani a renunțat la școală și a intrat în Marina britanică. Între altele a muncit ca zidar, bodyguard și chiar și ca lăcuitor de sicrie (poate de aici și coincidența că a murit într-o zi cu fantome).

Ian Fleming nu l-ar fi vrut pentru „007”, pentru că îl socotea prea frust, prea nerasat. Ulterior Connery a fost etichetat ca flegmatic și misogin (din fericire înainte de mișcarea „Me too”, că altfel parcă văd că îl interziceau și pe el!). Hitchcock i-a oferit un rol în „Marnie”, a fost și Robin Hood și un Highlander (prin urmare ar fi trebuit să fie nemuritor), tată atipic în „Indiana Jones”, polițist, culmea irlandez, în „Incoruptibilii” lui Brian de Palma, pentru care a luat și Oscarul, decernat rolului secundar.

Preferatul meu rămâne, însă, călugărul franciscan din „Numele Trandafirului” al lui Umberto Eco, ecranizat de J.J. Annaud, din 1986, și care i-a adus un premiu BAFTA (nimeni nu-i profet în țara lui, măcar în cazul lui a luat un trofeu britanic, pentru o coproducție europeană).

De curând am aflat, dintr-un bonus al DVD-ului „Fantomas” că el ar fi trebuit să joace, doar că până la urmă, l-au preferat pe Jean Marais (cred că s-au temut și de jocurile de cuvinte mai puțin elegante, care s-ar fi putut face, apropo de pronunția numelui său, pe franțuzește. Cronicarii rău-voitori și mai ales cronicăresele fermecate de virilul star, nu s-ar fi putut abține să nu-i taxeze pe producători, pentru că au făcut o mare tâmpenie, chiar dacă n-ar fi fost așa, doar de dragul jocului de cuvinte).

Revenind la James Bond, scriitorul Ian Fleming l-ar fi vrut pe Cary Grant, doar că era prea costisitor, deja o vedetă hollywoodiană, dintre preferatele lui Sir Sean, alături de Spencer Tracy și Marlon Brando. Declara sarcastic că ar vrea să-l omoare pe Bond, pentru că s-a săturat să fie mereu citat doar pentru asta. A fost ales cel mai sexy scoțian, chiar pe vremea când nu mai era foarte tânăr, iar atunci când faci turul orașului Edingburgh, ți se arată clădirea unde poza nud, ca să mai facă ceva bani de buzunar, la începuturi. La Tallin are chiar și o statuie. Asta spune multe mai ales că a jucat pe scenarii antirusești, care îți dădeau o mare satisfacție, în plin comunism și început de tranziție.

Se pare că nonagenarul n-a vrut să fie de acord cu cel mai recent James Bond, care are ca titlu „No time to die”. Ghinion și pentru peliculă. Mereu se amână. Dacă până la urmă nu va ieși în cinematografe, i se va împlini indirect dorința lui Sir Sean Connery. Personajul va fi ucis. De pandemie.