Problema noastră cu patriotismul

1848, acuarelă de Costache Petrescu

Ovidiu Nahoi

Imaginea reprezentându-i pe revoluționarii de la 1848 îi este familiară oricărui român care a trecut prin școală. Nu lipsește din niciun capitol de istorie modernă. Dar semnificația acestei imagini merită încă pusă în discuție.

După standardele unora de azi, acești revoluționari de la 1848 ar putea avea toate elementele ”trădătorilor de neam”.

Se îmbrăcau după moda de la Paris și nu în straiele locale, vorbeau franțuzește, aveau legături puternice în Occident ( chiar prin intermediul unor societăți secrete), doreau răsturnarea rânduielilor tradiționale, emanciparea minorităților, egalitate în drepturi, educație pentru toți. Azi le denumim simplu, ”drepturi ale omului”.

România modernă își are rădăcinile în această mișcare de la 1848, unică în Europa ortodoxă. Unire, monarhie constituțională, Independență, Regat: toate acestea realizate într-o singură generație. Un drum parcurs cu o extraordinară rapiditate, din praful Imperiului Otoman până în Europa.

Și totuși, se pare că avem o problemă cu patriotismul. Un curent politic de sens opus celui reprezentat de revoluționarii de la 1848 își face puternic loc în viața publică – un patriotism autarhic, al închiderii și al egoismului, combinat cu fundamentalism religios, misticism și conspiraționism.

Alianța pentru Unirea Românilor spune încă din prima frază a platformei sale că ”își propune să fie rezultatul unificării forțelor românești care urmăresc să servească interesele poporului român și să ajungă să legifereze și să guverneze pentru aceste interese”.

Cu alte cuvinte, cine se situează împotriva AUR nu servește interesele poporului român. Iar această formulare cu iz totalitar ar trebui să ne dea de gândit.

Au trecut mai bine de 30 de ani de la prăbușirea comunismului și aproape 15 ani de la aderarea la Uniunea Europeană. Problemele României le cunoaștem și vorbim despre ele în fiecare zi . Este normal să fie așa.

Și totuși, privind în urmă, România a reușit, aproape tot într-o generație, să iasă din cel mai dur tip de regim comunist ( cu excepția Albaniei, poate) și să prindă din nou ultimul vagon al trenului european. Este puțin, oare?

De la o societate înfometată și terorizată, lipsită de mărfuri și servicii elementare, Romania ajunge în 2019 la 70% din media UE în materie de PIB/locuitor.(conform Eurostat).

Și iată câteva cifre care arată viteza uluitoare cu care a crescut România. În 2008, la un an după aderare, eram la 52% din media UE, cu trei procente mai sus față de Turcia și 12 în plus față de Serbia. În 2019, depășeam Turcia cu 11 puncte procentuale și Serbia cu 29.

Este adevărat, chiar și așa, cu toată această viteză impresionantă, rămânem penultima țară membră a Uniunii. Nu am ajuns încă statele Europei Centrale. Dar aceasta arată cât de în urmă ne aflam, de fapt, din cauza comunismului de tip ceaușist și a unei tranziții în care multe reforme au fost amânate.

Pe de altă parte, niciun stat din regiune care n-a aderat la Uniunea Europeană, de la Serbia la Ucraina și de la Moldova la Macedonia de Nord, nu a găsit o cale mai bună de dezvoltare. Pe toate le privim azi de la o foarte mare distanță.

Să revenim la zorii României moderne. O generație a scos-o din Imperiul Otoman și a adus-o în Europa – este adevărat. Dar nici atunci succesul nu a fost deplin: inegalitățile rămâneau uriașe, accesul la alfabetizare limitat, corupția și arbitrariul în administrație și în viața politică erau extinse. Și tocmai de aici au plecat rătăcirile totalitare ale anilor 1930-1940. Ar trebui să ne gândim la asta. Provocarea e aici.

Și îi putem răspunde astăzi într-un singur mod: nimeni nu deține monopolul patriotismului. Nimeni nu este depozitarul ”adevăratului” model de patriotism. Dar un lucru este sigur: patriotismul deschis, luminat și european a făcut enorm pentru România, chiar și în perioade dintre cele mai grele, chiar comițând greșeli. Ceea ce nu se poate spune despre patriotismul de sens opus, care se pretinde perfect și unic, dar care a lăsat țara într-o stare de plâns.