Radu Polizu: Cuba lui Castro sau România lui Ceaușescu – un labirint în care-ţi pierzi iluziile

Interviu cu Radu Polizu, autorul cărții “De la Ceaușescu la Fidel”

Într-un anume sens cartea lui Radu Polizu, “De la Ceaușescu la Fidel”, mi-a înșelat așteptările, deoarece titlul îmi sugera portretele celor doi comuniști care și-au condus autoritar și demagogic partidul și țara, fiecare în felul lui. Nu m-am așteptat la o carte atât de complexă, încât mi-a amintit de Naipaul. de cărțile- reportaj, în care-și povestea călătoriile, dar în care spunea că toate personajele sunt de fapt imagini complexe ale lui însuși.

La trei decenii de la plecarea din țară atmosfera din Havana, cu parfumul ei atât de vibrant, cu ritmurile, îți reamintește de România comunistă. Ce anume a declanșat această permanentă, nostalgică rememorare a vremurilor din epoca de aur? Muzica a fost cea care a scos din ”cufărul minții” visele? Asta pentru că atunci, în vremea comunismului rigid, noi îl ascultam pe Ibrahim Ferer, pe Gonzalo Rubalcaba. Știam că Arturo Sandoval cântase cu Dizzy Gillespie.

Radu Polizu: Am scris în carte cum se așterne uitarea peste evenimente: un strat de amintiri este acoperit de unul de uitare și toate stau așezate, unele peste altele, într-o ladă mare și adâncă. Muzica pe care o pomenești este acolo ascunsă în lada minţii mele, dar acoperită de fenomenul Buena Vista Social Club cu concertele de la Carnegie Hall și filmul care a deschis o fereastră pentru americani într-o Cubă muzicală fabuloasă. Pe lângă asta am un prieten, profesor de media la School of Visual Arts în New York, care a fost în Cuba de vreo opt ori și a filmat o altă scenă muzicală făcând un film pe care l-a prezentat la facultate. Dar rememorarea vremurilor “epocii de aur” a venit pe nepregătite din prima discuție pe care am avut-o când am venit în Havana. Atmosfera casei, gazda mea de la “casa particulare”, cafeaua  – fără dulceață – în jurul căruia se țeseau poveștile pe care mi le spunea erau parca luate din Bucureștiul pe care-l lăsasem în urmă cu 30 de ani. Erau mai ales poveşti despre o birocrație care sugrumă Cuba și pe cei care încearcă să supraviețuiască, aşa cum sistemul comunist din România era un labirint în care-ţi pierdeai toate iluziile.

Dincolo de sărăcia evidentă și de mirajul permanent al plecării în lume, ai observat un triumf al propagandei. ”Asta este în mintea tuturor, embargo-ul care i-a sărăcit și izolat ca nimic altceva”. Crezi că înțelege lumea în Cuba că sărăcia este produsul eșecului visului comunist?

Absolut. Nu cred că cineva, în afara celor care vând propagandă, ar avea vreo iluzie că fără embargo situația ar fi mai bună. Chit că guvernul pompează serios această idee. Oamenii știu că blamarea embargoului de către guvernanți este o minciună, am auzit asta de câteva ori. Problema este că ţara nu mai produce mai nimic. Nici măcar zahărul care le-a finanțat colaborarea cu sovieticii nu mai este rafinat în Cuba. În continuare cubanezii sunt nostalgici pentru timpul când ruşii erau acolo, chit că nu i-au avut la inimă de loc. Însă cel puțin atunci aveau de toate și puteau cât de cât să se descurce. Acum totul este o alergare după produse și bani.

Este fascinantă povestea despre cele două monede: pesoul și CUC-ul, cel convertibil în dolari. Simpla lor existență descrie dezastrul unei economii prăbușite, care a substituit investițiile cu lozinci. Magazinele cu rafturi goale, cozile infinite ți-au reamintit de România lui Ceaușescu. Cubanezii însă par ceva mai liberi, mai relaxați, în ciuda sărăciei. Este regimul comunist cubanez actual mai relaxat?

Într-un fel cubanezii par mai liberi. Oamenii vorbesc deschis despre problemele lor și despre incompetența guvernanților Dar asta este de fapt doar o aparență generată de supapa lăsată de guvern pentru propria supraviețuire. După “perioada specială’ și fenomenul Mariel de după căderea Uniunii Sovietice, statul era complet falit. Guvernul ar fi colapsat fără un sponsor și la vremea aia nu se găsea nici unul. Pentru asta au lăsat rudele din Miami să trimită bani să-și ajute familiile din Cuba. Banii aceștia au continuat să curgă, au făcut ca familiile să supraviețuiască dar paradoxal au susținut și guvernul. După o vreme, încercând să controleze accesul la valută, guvernul a creat moneda CUC care la început putea fi folosită de companiile de stat și cumpărată numai de străini pentru tranzacții turistice. Și acum este foarte greu să plătești undeva în dolari sau euro, chiar la hotelurile unde stau numai străinii. Noile case și restaurante private care lucrează cu străinii sunt plătite în CUC iar proprietarii lor sunt gata să plătească ca să poată cumpăra alimente.  Rezultatul este că oamenilor de rând le este și mai greu să găsească produsele esențiale pe piață care se vând pe sub mână celor cu valuta mai tare. Guvernul a vrut mai demult să unifice monedele dar a făcut-o de abia la începutul anului acesta, crescând în același timp considerabil, peste 400%, salariile care erau ținute artificial foarte jos. În așa fel încât după o perioadă de tranziție va exista o singură monedă în Cuba, peso naţional cu aceeași rata de schimb faţă de dolarul american ca și înainte.

”Nimic nu este permis, dar totul este posibil“. Un citat care pare aproape un slogan, o realitate a spațiului comunist. Și totuși Cuba din secolul XXI pare ceva mai permisivă comparată România lui Ceaușescu, sau este o iluzie?

Orice stat este birocratic – natura marilor organizații – dar Cuba este o birocrație gigantică cu componente suplimentare necesare pentru controlul populației. În cadrul acestei birocrații care până acum câţiva ani nu lăsa să existe nici o inițiativă personală a apărut posibilitatea să câștigi cu afaceri private; case particulare, taxiuri, restaurante. Din acest punct de vedere Cuba apare ceva mai relaxată decât era România pe timpul dictaturii comuniste. Dar realitate este că multe lucruri s-au schimbat în lume și chiar și dictaturile trebuie să se adapteze. Din 2012 Cuba a lăsat pe oricine să plece în străinătate dacă poate obține o viză, să lucreze sau se stabilească în altă parte. Mai bine decât să-i aibă în ograda pe cei care sunt nemulțumiți, îi lasă să plece. Ca de obicei, cei care pleacă sunt cei mai talentați și mai întreprinzători, și reprezintă o mare o pierdere pentru națiune.

Personajul Havana nu este o femeie, ci un oraș senzual, nu-i așa?

Într-adevăr Havana mea din poveste este orașul în sine. De o senzualitate și bogăție neimaginată și o dragoste de viaţă pe care sărăcia oamenilor nu o poate estompa. Modul în care Havana își trăiește zilele prin exuberanţa localnicilor apare ca o frondă îndreptată împotriva desuetitudinii unei guvernări eșuate. Noua revoluție a cubanezilor nu se desfășoară cu arme ci cu muzică și dragoste. Expresia pe care mi-ai pomenit-o într-o discuție anterioară “El Amor como el viento” este componenta principală a unei lumi care are foarte mult timp la dispoziţie și pasiune vulcanică. Peste tot te simți înconjurat de senzualitate. Uneori senzualitatea te asaltează prin tinerele, și nu numai, care te invită să le fi partener, în baruri, restaurante și la orice colţ. Dacă nu vrei să le trezești interesul cea mai buna metoda este să-ți găsești o parteneră de călătorie și să mergi cu ea prin oraș seara. Atunci ești lăsat în pace…

Cât de vie este imaginea lui Hemingway în Havana?

 Prezenţa lui Papa Hemingway o găsești în multe locuri din Cuba. Dar în special în Havana unde statuia lui din La Floridita, barul în care-și lua zilnic prânzul „lichid”, se reazemă de mobila barului cu un pahar în faţă. În spatele statuii este o fotografie a lui împreună cu Fidel. Cât am călătorit în Cuba am citit pe iPhone părți din „Insule în derivă”, romanul a cărui acțiune se petrece în Cuba. Reședința lui Hemingway din Havana, Vila Viglia, este păstrată în perfectă stare cu mobilierul si bibliotecile din vremea sa și este mult mai interesantă decât cea din Key West din Florida. Camerele sunt decorate cu desene, picturi și posterele de la coride care amintesc de explorările lui din Spania descrise în romanul “Fiesta”. În Caye Guillermo cele trei statui ale lui Papa aruncând undiţa decorează podul de acces spre Playa Pillar, ca un omagiu la concursul de pescuit pe care el l-a inițiat în Cuba. După ce stai o vreme în atmosfera îmbibată de dragoste, soare și mojito a Cubei nu te miri că Hemingway a intrat în depresie când i s-a interzis să se reîntoarcă acolo.

Deschiderea, sinceritatea aproape naivă față de străini, este o trăsătură comună nouă și cubanezilor?

 Cubanezii și românii sunt oameni deschiși. Şi nu numai către străini. Faţă de cum îmi aduc aminte că eram noi în timpul comunismului este însă o diferenţă. Pentru cubanezi străinii nu sunt o noutate pentru că jumătate din familiile lor locuiesc la Miami, la doar 90 mile de distanţă. În ultima vreme aceste familii din Miami au putut să vină să viziteze fără probleme. Însă cubanezii sunt cei mai deschiși oameni pe care i-am întâlnit în peregrinările mele. Latinitatea combinată cu imensul timp pe care-l au la dispoziție îi fac să intre în vorbă cu ușurință. Cartea de faţă este de fapt un testimonial a acestei ușurințe de a dialoga. Cubanezii au timp și, la fel ca noi în timpul comunismului, nu îl apreciază. O proprietară de galerie de pictură din Cape Cod, MA îmi povestea cum artiștii cubanezi care au venit în America sunt complet șocați de lipsa de timp de aici, chit ca acum au realizat succesul comercial pe care și-l doriseră. Dorința de dialog însă vine și din faptul că un popor sub dictatură, aşa cum eram și noi în România,  vrea să împărtășească  străinilor suferința lui. Este un lucru pe care vesticii nu-l înțeleg și pe care l-am explicat de multe ori pe forumuri de călătorie când am pledat pentru idea de a călătorii în dictaturi, de a locui în casele oamenilor obișnuiți și nu la hotelurile guvernului și de a sta de vorba cu localnicii fără ghizi sau alți intermediari.

Oamenii îl așteptau plini de speranță pe Obama, dar îi venerau pe Che Guevara. Cum se împacă fascinația pentru Obama, liderul de atunci al celei mai puternice țări din lume, o democrație, și fascinația față de Che, revoluționarul argentinian cu idealuri comuniste?

 Cultul lui Che este un adevărat fenomen. Che este modelul tipic al idealismului care alunecă pe panta autocrației. De asta când o filozofie este împănată în idealism mai bine te păzești de ea în ciuda atracției deosebite pe care o poate emana. Che a fost un idealist și și-a dus viaţa până la moarte  păstrându-și, cel puțin aparent, idealurile. Dar ideile lui nu erau adresate oamenilor ci modulului în care oamenii să fie conduși. Dintre toți revoluționarii cubanezi Che a fost cu siguranță cel mai dogmatic. S-a manifestat mai mult ca un lider al unui cult religios, care a făcut din comunism un Dumnezeu. Oamenii erau doar recuzită în dezvoltarea idealului lui. Che a devenit însă și el recuzita socialiștilor vest europeni care i-au manufacturat legenda și au folosit-o în scopul lor, îmbălsămându-și sinecurile în fumul trabucului argentinianului. Cubanezii nu-l venerează de bună voie pe Che. Ei sunt obligați să-l venereze. Aşa că spun ce li se cere și-și văd de treaba lor. Ei știu că de la Che mort nu vor obține nimic dar de la Obama viu se pot alege cu o viaţă mai bună. Obama reprezintă speranța pentru toți cubanezii. Numai pentru gerontocrații care conduc Cuba, Obama reprezinta un pericol pentru că dacă ei scapă frâiele economice din mână nu știu exact ce o să se întâmple. Cu aşa un vecin mare și puternic șansele actualei conduceri într-o Cuba democrată cu o  economie de piață ar fi practic inexistente. Și de asta stau și nu fac nimic, exact ca întreaga țară.

”Mereu rezolvăm și improvizăm. Și oamenii se adaptează la toate condițiile adverse care li se impun.” Noi continuăm să improvizăm și astăzi, la 30 de ani de la căderea comunismului. O observație care poate declanșa amintiri. În ce măsură sărăcia stimulează improvizația?

Sărăcia stimulează. Când nu te poți descurca și mori de foame, faci ce faci și până la urmă te “descurci”. Când eram în România, străinii erau mereu mirați când veneau la masă cum de masa era aşa de îndestulată iar noi toți ne plângeam de lipsă de mâncare. Dar pe moment ne descurcasem. La fel și cubanezii. Într-o dimineață Raquel venise supărată pentru că a căutat unt pentru micul meu dejun în tot orașul și nu a găsit. I-am zis că nu este o problemă că untul face colesterol și pot mânca și fără unt. Însăși mașinile anilor 50, întreținute relativ bine sunt un rezultat al aceste improvizații. Mașina este un Buick dar motorul este de Nissan. Dar toate merg, mai bine sau mai rău după 60 de ani de folosire continuă. Cartelele de Internet vândute de băieți pe stradă pentru 1CUC în plus erau mereu altfel decât le văzusem cu o zi înainte. Cubanezii au toate programele de televiziune americane vândute la “paquete”, fișiere puse pe USB pe care le văd pe computere vechi.

Un spațiu fără internet. Pare halucinant azi. Să nu poți trimite un email, să nu poți citi o știre. Cum trăiesc în această izolare?

Când am ajuns în Havana prima dată nici nu mi-am pus problema că nu ar exista Internet. Și cum obișnuiesc să scriu un blog de pe unde sunt, am scris ceva și am vrut să postez. Dar atunci nu am văzut nici o rețea pe computer. Atunci am aflat că nu există Internet. Pare ciudat dar nu-mi pusesem problema. Uitarea de care am pomenit la început…Aşa că în loc să postez am scris în amănunt tot ceea ce descoperisem în timpul zilelor, mult mai în detaliu decât o făcusem vreodată prin alte părți ale globului. Și asta pentru că am realizat de la început diferența între Cuba și celelalte ţări pe care le-am vizitat cu care nu aveam o legătură culturală, ci eram mai degrabă un explorator cultural. Aici eram într-un fel acasă în București în anii de tinerețe.

Juan , înțeleptul care știe că ideile schimbă lumea, și că plictiseala apasă atunci când ele lipsesc, vede și avantaje în viața cubanezilor. …”nu sunt impozite, educația nu costă nimic, asistența medicală este gratuită… dar nu sunt deloc bani”. Ce viitor are Cuba, dacă acolo ar fi vreodată alegeri anticipate?

 Nu există posibilitatea unor alegeri libere, anticipate sau nu, într-un regim ca cel din Cuba. Ca și România din Decembrie 1989 rejecția actualilor guvernanți ar fi totală. La o schimbare de sistem cei care sunt la putere, s-ar mișca cu aceeași abilitate pe care o cunoaștem pentru a monopoliza economia și de a deveni peste noapte antreprenori de succes cu duplexuri în Miami Beach. Cubanezii nu sunt foarte conștienți de rapacitatea găștii conducătoare decât de avantajele vieții lor privelegiate. Juan, ca și multi alții, văd totuși aceste avantaje ale sistemului socialist. Este și indoctrinarea la care au fost supuși și vor repeta mantra sistemului, fără să realizeze că de fapt ei înșiși au devenit elemente de propaganda. Juan însă era tipicul intelectualului dintr-un regim autoritar. Înțelege situația și încearcă să se izoleze în cultură care-l protejează de micimea lumii ce-l incojoară.