Regele și Patriarhul. Criza din România anului 1938, văzută de presa franceză

Roxana Dascălu

Nu mică mi-a fost emoția mai deunăzi, când am primit o revistă veche, din februarie 1938, L’Illustration, de la un bun prieten francez, care își făcuse ordine prin rafturi, și dăduse de ea. S-a gândit că ar putea să mă intereseze, și așa a fost.

Pe coperta revistei, datată din 19 februarie 1938, am văzut poza alb-negru a Regelui Carol II cu Patriarhul Miron Cristea, cu următorul text dedesubt: La crise roumaine, (criza românească).Scria acolo și că fotografia de pe copertă fusese făcută cu ocazia așezării pietrei de temelie a unei noi biserici.

Deschid revista, și la pagina dedicată evenimentelor europene, citesc următorul titlu: „Lovitura de teatru din România”. Articolul, nesemnat, în tradiția acestei reviste ilustrate, cum îi spune numele, pornește de la căderea guvernului Tătărăscu, înfrânt la alegerile din 20 decembrie 1937.

„Pentru prima dată, partidul (Liberal, nota noastră) aflat la putere nu reușea să strângă cele 40% din voturi necesare pentru a-și asigura o majoritate masivă în noul parlament. Discreditat, a trebuit să cedeze locul.”

„Scrutinul popular reliefase forța mișcării rasiste și anti-semite, care nu mai putea fi evitată în compunerea unui guvern. Această mișcare avea două capete: Domnul Codreanu, șeful fostei Gărzi de Fier, care poartă acum numele de „Totul pentru Țară,”, și Domnul Goga,” scrie revista franceză.

„Cei doi oameni diferă doar prin aceea că domnul Codreanu este partizanul unei alianțe imediate cu Germania, în timp ce domnul Goga admite ca România să rămână fidelă, cel puțin în aparență, vechilor sale prietenii. Deși partidul domnului Goga nu a obținut decât 10% din sufragii, Regele a făcut apel la el pentru formarea guvernului,” continuă revista.

Octavian Goga, poetul transilvan devenit lider politic de extremă dreapta, a condus guvernul timp de o lună și câteva zile, între 28 decembrie 1937 și 10 februarie 1938. Succesorul său oficial a fost Patriarhul Miron Cristea.

Dar să revenim la relatarea revistei franceze. În acei ani tulburi, soarta fragilei și tinerei democrații din România s-a jucat extrem de repede, pe fundalul ascensiunii fascismului, a naționalismului șovin și antisemitismului extremei drepte din Europa.

„Pe 10 februarie, s-a anunțat că guvernul Goga a demisionat, sau mai bine zis a fost demis, în urma unui Consiliu de Coroană, iar Regele (Carol II, nota noastră) a convocat șefii principalelor partide pentru a forma un guvern „de concentrare națională”, prezidat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.”      

„Din acel guvern făceau parte toți șefii partidelor din fostul Consiliu (al Coroanei, nota noastră), cu excepția lui Domnului Goga și Domnului Maniu, care refuzase.”

Revista franceză menționează apoi faptul că Regele Carol II ar fi pus capăt guvernării Goga la mai puțin de două luni, dat fiind faptul că „ar fi fost puternic impresionat de un memoriu despre situația țării, pe care i l-a prezentat domnul Maniu.” Articolul nu dezvăluie detaliile documentului prezentat de liderul Țărănist Regelui Carol II, dar menționează explicit că „Antisemitismul guvernamental provocase proteste diplomatice din partea Franței, Angliei și Statelor Unite.”

Instaurarea dictaturii regale, sub mantia Patriarhului

„Sunt sigur că fiecare dintre voi e hotărât să mă ajute în această măreață operă de renaștere națională, de refacere și de salvare a țării, căreia m-am hotărât să îi dedic toate eforturile mele, toată munca și energia mea,” îl citează revista franceză pe suveranul român la ceremonia oficială de depunere a jurământului noilor miniștri din cabinetul Patriarhului Miron Cristea.

Monarhul a rezumat, de asemenea, programul noului guvern, printre care „o reformă fundamentală a Constituției, apărarea ideii naționale în sensul pe care îl înțelegea Goga, prin măsuri împotriva evreilor, dar modificând metodele, o luptă implacabilă împotriva corupției și lăcomiei politicienilor, asanarea financiară și bugetară,  încetarea violențelor și campaniilor de ură, reîntărirea cenzurii și a armatei.”

„Program dictatorial în cel mai înalt grad, sub o fațadă de uniune națională,” comentează revista franceză citată.

„Această dictatură va fi exercitată de Patriarhul Bisericii Ortodoxe, adică de personalitatea învestită cu cea mai mare autoritate morală, dar de fapt Regele este cel care a preluat conducerea țării, sprijinindu-se pe armată.”

Toate partidele, inclusiv Garda de Fier, s-au supus noii ordini, cu excepția Partidului Național Țărănesc condus de venerabilul Iuliu Maniu. Acesta, spune revista, s-a dovedit ireductibil la ideea constituirii unui regim „anti-constituțional și anti-democratic,” despre care a spus că este „o sfidare la adresa opiniei publice.”

Germania și Italia, continuă revista, au primit cu iritare vestea căderii guvernului Goga și instaurării regimului carlist în România, văzând în inițiativa suveranului român rezultatul unor „presiuni destinate să îndepărteze România de axa Roma-Berlin, la care aceasta tindea să adere.” 

Pentru mine, care am învățat istorie la școală în perioada comunistă și am citit apoi, după 1989, mai tot ce se putea citi despre istoria României în interbelic, acest episod descris în vechea revistă franceză, al instaurării dictaturii regale în 1938, este extrem de revelator.

România a ținut așadar prima pagină în presa franceză (și nu numai) în februarie 1938, la instaurarea dictaturii regale.

Contextul epocii era desigur unul foarte tulbure – „criza hitleristă”, „vizita Cancelarului Austriei la Fuhrer” și „vizita Regentului Horthy în Polonia” sunt doar câteva dintre titlurile acelor vremuri sumbre, care prevesteau și pregăteau izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale.

Peste o lună avea să urmeze Anschluss-ul ( n.r. anexarea Austriei de către Germania nazistă).  

Istoria trebuie cunoscută pentru a nu fi repetată.