Secvențe încă actuale: Tiraspol, un paradis sovietic

Roxana Dascălu

Pentru a înțelege mai bine de ce Igor Dodon aștepta cu încredere rezultatele de pe malul stâng al Nistrului, din Transnistria, sperând că se va putea menține la putere în Moldova, un fragment din Cronici din Est, carte în curs de publicare la Editura Vremea.  Despre războiul care a însângerat Republica Moldova în 1992, și despre interesul și influența Rusiei la est de Nistru. 

Iată fragmentul:

Piciorul meu umflat, războiul de pe Nistru și cazacii de la Marea Neagră

Revenind la hotelul din Cernăuți în seara aceea, am fost sunați de la Londra să plecăm de urgență în Moldova învecinată, unde începuse războiul pe Nistru.

Nu am dormit prea mult în acea noapte, căci simțeam ca și cum cineva mi-ar fi înfipt un cui în laba piciorului drept, spre degetul mare. Mi se umflase piciorul ca o minge de fotbal. Nici vorbă să îmi mai încalț cizmele, așa că am reușit, cu chiu, cu vai, să șchiopătez spre mașină și duși am fost, din Ucraina, direct spre Moldova.

Țin minte că la granița improvizată dintre cele două state care-și declaraseră recent independența erau grăniceri care purtau blugi, caschete și cămăși cazone, militare.

Ajunși la Chișinău, eu rămân cu balonul meu de fotbal în loc de picior să scriu despre inaugurarea ambasadei americane în capitala Moldovei, iar Peter trage paiul scurt, așa că merge a doua zi cu Radu, fotoreporterul nostru, pe linia frontului, pe Nistru, unde se trăgea din ambele părți.

Mi-a povestit seara Radu, când s-au întors, că Peter se aruncase la pământ când a auzit primele tiruri. Oricum, se întorsese livid și s-a așezat în genunchi în fața mea, să mă maseze pe picior cu unguent chinezesc, scrâșnind din dinți și spunându-mi că trebuie să mă fac bine ca să merg cu Radu peste Nistru, a doua zi, să vedem ce se întâmplă cu separatiștii rusofoni de acolo.

Nu avea chef de război, îl înțelegeam, dar Radu și eu aveam încă pașapoartele noastre verzi, vechi, cu Republica Socialistă România, pe ele. Ținte perfecte pentru trupele lui Igor Smirnov, omul forte care conducea autointitulata Republică Transnistria.

Piciorul meu umflat ca un balon s-a dezumflat ca prin minune după ce mi-a fost masat, iar oasele degetelor au fost trase încet dar bine de o cosmeticiană rusoaică de la hotelul nostru din Chișinău, cu talent de fizioterapeut. Eram, așadar, aptă pentru a merge pe front. Primul din viața mea și speram și ultimul.

Legitimațiile Reuters pe care le aveam la gât și le fluturam ne-au făcut scăpați la baricadele ridicate pe Nistru.

Ajunși la Tiraspol, am găsit o atmosferă de asediu, cu cete răzlețe de cazaci care își făcuseră apariția parcă ieșiți din ceața iernii de afară. Stăteau cuminți la coadă în clădirea oficială a guvernului autoproclamat, de construcție sovietică, unde funcționase pe vremuri Komsomolul, organizația tineretului comunist. În fața ei străjuia statuia lui Lenin, iar pe frontispiciu tronau secera și ciocanul defunctei URSS. Pe treptele de la intrare și la uși, saci cu nisip și baricade.

„Welcome to Soviet Paradise” a fost titlul reportajului meu din Tiraspol. Am vorbit atunci cu adjunctul lui Smirnov, Valery Lițkai, care fusese profesor de limba franceză și avea să ocupe funcția de ministru de Externe în guvernul autoproclamatei republici transnistrene.

Omul mi-a vorbit în rusă. Eu îl întrebam în engleză, de față mai fiind și o echipă a unei televiziuni din Moscova. Îl întreb despre cazaci. El îmi spune că sunt de-ai lor.

Jurnaliștii ruși îl contrazic însă, îndemnându-l să-mi spună adevărul, că sunt cazaci de la Marea Neagră, veniți aici și împroprietăriți cu terenuri, în schimbul serviciilor lor militare împotriva armatei moldovene.

Văzusem cazacii, cu cușmele lor înalte și uniformele lor desprinse din cețurile istoriei, stând la coadă, în clădirea în care ne aflam, ca să-și primească solda – certificate de împroprietărire cu pământ.

La auzul celor spuse de jurnaliștii moscoviți, Lițkai, care păstrase până atunci o aparență afabilă, bate cu pumnul în masă de se zgâlțâie ceștile de ceai și îi înjură de mamă – înjurătura asta am înțeles-o și eu, nefiind nevoie să fie tradusă.

La ieșirea din clădire, văd doi cazaci mari cât casa, pe trepte, lângă noi, și îl rog pe Radu să îmi facă o poză cu ei, spre amintire. Radu mă trage însă repede de mânecă și îmi șoptește printre dinți: „Ești inconștientă! Pe mine mă împușcă, iar pe tine te violează. Hai să mergem. Sper că nu vrei să mori aici.”

Așa se face că nu am această amintire palpabilă a trecerii cazacilor de la Marea Neagră pe Nistru.

Am însă și acum, în memorie, cuvintele unei femei bătrâne, care punea flori pe mormintele proaspete ale soldaților transnistreni, mulți dintre ei voluntari înarmați, căzuți în conflictul declanșat la începutul acelui martie geros din 1992.

Auzindu-ne vorbind românește, femeia s-a întors spre noi și a zis ceva în rusă. A rugat-o apoi pe Olga să-mi traducă vorbele sale. Spunea că era adolescentă când armata română a Mareșalului Antonescu a trecut Prutul și apoi Nistrul, spre Odessa și mai departe. „Spune-i că românii s-au purtat cu noi mai rău decât nemții, mai rău decât fasciștii!”, aproape striga ea, cu lacrimile șiroindu-i pe obraz și ridicând neputincioasă din pumni.

M-am gândit mult la spusele bătrânei aceleia, și cred că în memoria multor oameni din zonă, cei mai în vârstă și încă în viață, există amintiri cumplite de pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Bunica mea, învățătoare într-un sat din Oltenia, îmi povestea odinioară despre trenurile cu mobilă scumpă și oglinzi venețiene, cu bijuterii și chiar cu un pian de concert, trimise de la Odessa în satul ei, de un văr preot militar, care mersese acolo cu armata română.

Răul s-a produs de ambele părți. Ambele părți au partea lor de vină pentru excesele comise împotriva populațiilor civile. Dar răul infernal produs de Stalin, cu deportările și crimele în masă, nu poate fi uitat. La fel, păstrând proporțiile, nu pot fi uitate excesele comise de armata română pe teritoriile de dincolo de Nistru.

Sunt răni care se vindecă greu și va fi necesar un mare efort de diplomație, de ambele părți.

Îmi revine în minte o altă imagine, din Chișinăul acela de martie ’92. Eram în piața mare a capitalei moldave. Sărăcia se vedea peste tot. Nu că lucrurile ar fi stat mult mai bine în România la acea vreme. Ce am remarcat însă era culoarea locală: amestecul de rase, de costume, de culori, erau moldoveni, armeni, azeri și alte câte nații de pe întinderile vastului imperiu, acum aflat în derivă.

Era în toiul războiului din Nagorno-Karabah, o enclavă cu populație majoritar etnic armeană din Azerbaidjan. Armenii sărbătoreau o victorie „de etapă”, fericiți, într-un mare restaurant de lângă piață. În piață, în frig, câțiva azeri zgribuliți vindeau saci de rodii, aduși cu trenul din țara lor. În franceză, rodiile sunt pomme grenade – grenade, în română. Am simțit un gust amar în gură și am trecut, neputincioasă, mai departe.

La hotelul cel nou, construit aparent cu bani de la fostul KGB, unde directoare era „colonelul Ludmila”, stăteau majoritatea rarilor turiști occidentali, și mai erau și birourile reprezentanței SUA și ale câtorva firme occidentale, extrem de rare și ele.

Noaptea de după incursiunea de la Tiraspol, m-am trezit că sună telefonul din cameră și, la celălalt capăt al firului, o voce de bărbat îmi vorbește în română, cu accentul tipic moldovenesc. Spun toate astea pentru că sunt de formație filolog și am ureche pentru limbile străine și pentru accentele locale și regionale.

Omul acela necunoscut avea parcă un nod în gât când îmi vorbea și insista să îmi spună că este ofițer în armata Moldovei și că moralul lor este la pământ.

Nu era vorba de lipsa de armament și de echipament – ci de ceva mult mai grav și mai dureros: ceea ce acuza el este indiferența conducătorilor politici ai țării față de sacrificiul în vieți omenești al ostașilor moldoveni.

Mi-a spus că liderii lor politici nici măcar nu s-au uitat la pozele cu soldații moldoveni uciși în conflictul de pe Nistru, ci și-au văzut de treburile lor oficiale.

M-am simțit iar neputincioasă – i-am spus că nu am cum să scriu ceea ce-mi spusese acel anonim. Obligația noastră era să verificăm o știre din cel puțin două surse, iar a doua zi urma să ne întoarcem oricum în România, deoarece aveam de scris povestea de la Fântâna Albă, iar Reuters trimisese la Chișinău o echipă de la biroul din Moscova.

Pe atunci, chiar după prăbușirea Uniunii Sovietice, biroul Reuters din Moscova era „în control” peste republicile din fostul imperiu, devenite acum state independente.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *