Trenuri deturnate, un guvern răsturnat și un ordin care nu a fost executat

fragment din cartea Roxanei Dascălu, Conici din Est, în curs de apariție la editura Vremea

Fac un mic salt în timp. Suntem în toamna lui 1991, la Viena. E septembrie, iar eu sunt la biroul Reuters din capitala Austriei, pentru o săptămână, la cursul de pregătire pe economie și finanțe la care m-a trimis șeful meu de la București, Peter Humphrey, cel englez.

Îmi amintesc și acum ziua aceea, spre final de septembrie, când Doug Hamilton, un excepțional jurnalist și un om de mare caracter și sensibilitate, mi-a spus că va trebui să mă pregătesc să merg, a doua zi, la aeroportul din Viena, să îi iau un interviu premierului de atunci, Petre Roman.

Acesta era așteptat să vină la Viena, în fruntea unei delegații oficiale, ca să semneze un acord de împrumut cu un grup sindicalizat de bănci, condus de Banca Austriei.

Scopul acestui mare împrumut (de peste 600 de milioane de dolari) era unul extrem de ambițios – să realizeze convertibilitatea leului, la paritatea de atunci, față de dolarul american. Înainte de Polonia, Cehia și Ungaria.

România urmase, din ’90, o terapie de șoc, cu reforme menite să introducă mecanismele economiei de piață în locul economiei de stat, planificate, pe stil comunist.

Reformele au dus la o inflație severă, la creșterea șomajului de la aproape zero în decembrie ’89 la peste 1 milion – sau 11% din forța de muncă din mediul urban, în 1991. 

Cei mai amenințați de forțele de piață erau minerii, ca în cazul minerilor din Donbas, din fosta Uniune Sovietică, sau al minerilor din Sheffield, pe timpul mandatului premierului britanic Margaret Thatcher. Pentru România, bazinul minier principal era Valea Jiului, intrată în folclorul urban sub denumirea „Jalea Viului”.

Departe de toate acestea, în noaptea de 24 spre 25 septembrie a anului ’91, dormeam la hotelul meu de la marginea Vienei, aproape de aeroportul unde trebuia să aterizeze a doua zi premierul României și delegația sa.

Mă aștepta o zi grea, așa că am mers la culcare destul de devreme. Spre dimineață, m-a trezit brusc telefonul de pe noptieră, care suna parcă în disperare. Răspund, încă amețită de somn. La celălalt capăt al firului, vocea panicată a unui prieten de la radio Viena, radioul de stat austriac.

„Minerii vin spre București”, îmi strigă el la telefon. Inițial, am crezut că este o glumă proastă, și i-am și spus asta. „Nu e glumă”, a continuat el, „scrie pe Reuters, am depeșa sub ochii mei, minerii au trecut cu trenurile de Coțofeni.”

Când l-am auzit menționând Coțofeni, o localitate din apropierea Craiovei, cum vii dinspre Tg. Jiu, am sărit din pat. Am dat fuga la birou, unde i-am găsit pe colegii mei occidentali citind de zor știrile care veneau de la București.

Minerii au ajuns în cele din urmă la București, în dimineața zilei de 25 septembrie. Bineînțeles că premierul Roman nu a mai venit la Viena. Minerii lui luaseră „prizoniere” două trenuri, de la Tg. Jiu și Petroșani, și încălcaseră toate regulile naționale și internaționale de circulație pe căile ferate.

Veneau spre București, ca un uragan, conduși de liderul lor, Miron Cozma, botezat în presa română „Luceafărul Huilei”.

Au urmat trei zile de coșmar. Confruntări de stradă, clădirea guvernului a fost incendiată, minerii, înarmați cu bâte, țevi de metal sau de cauciuc și cu târnăcoape, s-au bătut, parte în parte, cu forțele de ordine, care aruncau generos cu gaz lacrimogen.

Au luat cu asalt clădirea guvernului, din Piața Victoriei, au intrat în parlament (unde i-a oprit, cu calmul lui britanic, liderul țărănist Ion Rațiu) și au asediat în două rânduri Palatul Cotroceni, al președintelui Iliescu.

Un puci în toată regula, avea să spună, mai târziu, unul dintre miniștrii din guvernul demis sub amenințarea hoardelor dezlănțuite de mineri conduși de Cozma.

Trei zile după asta, când s-au reluat zborurile internaționale – România fiind ruptă iar de lume pe timpul acestei „mineriade”, m-am întors la București, în același avion cu directorul secției române a BBC, Cristian Mititelu. Venea de la Londra în țară, să vadă ce s-a întâmplat și mai ales ce putea să urmeze. Aștepta primul zbor spre București, ca și mine, după redeschiderea traficului aerian.

Înapoi la București, pe străzile din centru și chiar și în biroul nostru persista un miros înțepător și înecăcios de la gazele lacrimogene care fuseseră folosite în cantități industriale în lupta cu minerii lui Cozma.

Înainte să plec de la Viena, după ce citisem și auzisem de măcelul de la București – guvernul Roman a fost răsturnat a doua zi, iar Iliescu a dat în final un comunicat comun, împreună cu Cozma –, Doug Hamilton m-a întrebat dacă nu vreau să rămân, să cer azil politic. Mi-a oferit imediat să lucrez în biroul de la Viena.

Destinul meu ar fi fost altul și poate nu scriam acum rândurile astea. Cine știe? Cert este că am zis, repetând fără să îmi dau seama o vorbă celebră a unui scriitor român, care refuzase să rămână ca azilant politic în Franța: „Și ce să fac, să las țara pe mâna comuniștilor? Nu pot să rămân…” Și dusă am fost, înapoi, la București.

România a fost iar izolată de investițiile atât de necesare pentru economie.

S-a instalat guvernul de tehnocrați al lui Theodor Stolojan, care a fost nevoit să confiște valuta din conturi. Apoi, guvernul Nicolae Văcăroiu și inflația galopantă, care a secătuit micile economii pe care reușiseră să le facă părinții noștri.

După mineriada din ’91, România devenise din nou un paria internațional, fiind evitată de șefii de stat occidentali, până ce Iliescu a fost răsturnat de la putere în alegerile din 1996

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *