Programul SAFE e periculos: NU e shopping!!!
Mă tot întreb de ce auriștii și tovarășii lor de joacă politică critică de zor programul de înarmare SAFE. Că să nu îl accesăm. De ce? Că nu vede avantajele pentru Armata română.
Când Mihai Fifor respinge programul SAFE și îl descrie ca un „shopping pe banii românilor”, ar fi onest să adauge: „așa cum am făcut și noi”. Pentru că adevăratul shopping s‑a întâmplat deja — fără industrie, fără offset, fără viitor. SAFE, ironic, e prima ocazie de a investi în apărare și în economie.
Când Fifor era ministru, shoppingul era patriotic; astăzi, e suspect. Atunci, achizițiile fără offset erau „strategice”; acum, investițiile cu offset european sunt „periculoase”. Diferența nu e în principii, ci în memorie.
În 2017–2018, Fifor a girat achizițiile Patriot și HIMARS prin mecanismul FMS, fără niciun leu de offset, fără industrie locală, fără transfer de tehnologie.
România a plătit peste cinci miliarde de dolari și a primit echipamente perfect funcționale, dar pe care le-a deposit strategic. Niciun loc de muncă nou, nicio linie de producție, nicio șurubelniță românească implicată.
Era „siguranță națională”, nu „shopping”.
Astăzi, când Uniunea Europeană lansează SAFE — un program care finanțează producția locală, cooperarea industrială și autonomia strategică — Fifor îl numește „shopping”. Paradoxul e că SAFE face exact ce NU a făcut el: creează industrie, nu doar cumpărături.
Fifor a făcut shopping: a plătit, nu a cerut nimic, nu negociat offset, nu a interest-o vreo investiție în producție. Polonia, în același timp, negocia licențe, fabrici, locuri de muncă și exporturi. Diferența dintre cele două modele e simplă: unul cumpără securitate, celălalt o produce.
Corupția joacă un rol structural în incapacitatea României de a construi industrie de apărare, de a accesa programe precum SAFE și de a transforma achizițiile militare în dezvoltare economică.
Cazul generalului Cătălin Zisu — relatat în presă ca având colecții uriașe de bunuri de lux și o avere disproporționată față de venituri — este simptomatic pentru un tip de vulnerabilitate instituțională: acolo unde există bani mulți, lipsă de transparență și lipsă de control, apare și tentația de a transforma funcția publică în instrument privat.
Într-un astfel de ecosistem, programe precum SAFE devin incomode. SAFE înseamnă audit european, trasabilitate, reguli stricte, verificări, raportări, cofinanțare, responsabilitate industrială. SAFE înseamnă că banii nu mai pot fi direcționați arbitrar, că nu mai există zone gri, că nu mai există achiziții rapide fără justificare industrială. SAFE înseamnă că fiecare euro trebuie să producă valoare, nu doar să circule.
Cazuri precum cel al generalului Zisu arată exact de ce un astfel de program este perceput ca amenințare.
Nu pentru că ar fi rău, ci pentru că ar introduce o disciplină pe care sistemul nu o poate controla.
Într-un mediu în care averi uriașe pot fi acumulate în funcții logistice, orice mecanism care aduce transparență devine un risc.
SAFE nu este doar un program industrial, ci și un program de integritate: obligă la justificarea fiecărei investiții, la auditarea fiecărei capacități, la verificarea fiecărui flux financiar.
În timp ce alte state europene se bat pentru SAFE pentru că le întărește industria, România îl privește cu suspiciune pentru că îi EXPUNE VULNERABILITĂȚILE.
CORUPȚIA nu este doar o problemă morală, ci una strategică: ea distorsionează prioritățile, blochează investițiile, subminează încrederea și împiedică modernizarea.
În loc să fie folosiți pentru dezvoltare, banii sunt consumați în achiziții rapide, fără offset, fără industrie, fără viitor.
