Modelul și Savanta de renume mondial
Imagini: Eugeniu Lupu, arhiva personală
Eugeniu Lupu
Lui Mihai si Norei

Pe sculptorul Mihai Coșan l-am cunoscut, cu totul întâmplător, în toamna lui 1983, întorcându-mă acasă după un lung travaliu prin cartier, unde o vizitasem pe Kity Gheorghiu Mușatescu, soția lui Tudor Mușatescu, solicitându-i aprobarea pentru Studioul Alexandru Sahia de a face un film documentar după o povestire a soțului ei. Făcusem și câteva portrete compozitorului Aurel Stroe pentru un catalog, și în final, am fotografiat o serie de lucrări de sculptură și tapiserie aparținând cuplului Lidia si Nicolae Ovejan. Norocul meu a fost că toți locuiau în apropierea casei mele din strada Popa Tatu. Uitasem aparatul agățat de gât și m-am oprit ca să îl bag în geantă. Atunci am fost salutat de un barbat de vârstă mijlocie, care stătea in pragul unei case vechi, un fel de prăvălie, făcându-mi semn să mă apropii. Mi-a spus că mă cunoaște și că are nevoie de ajutorul meu pentru a termina o sculptură dificilă.
Am intrat în atelier și am fost impresionat de numărul mare de ghipsuri dispuse în rafturi, câteva bronzuri și multe luturi acoperite cu cârpe umede. Pe un perete erau prinse niște tăieturi din reviste și am fost surprins să o recunosc pe Elena Ceaușescu fotografiată mai mult din față.
Mihai a făcut o pauză, privind în pământ și am simțit că îi este greu să îmi explice de ce trebuie sa execute această lucrare. Eram familiarizat cu participările lui la majoritatea expozițiilor mai mult sau mai puțin oficiale și îmi aminteam de o serie de portrete de mari dimensiuni, în special ale oamenilor de cultură interbelici. Aveam imagini cu Blaga, Rebreanu, Goga, Iorga și alții, așa ca nu prea înțelegeam de ce acceptase ultima comandă.
Într-un târziu, am înțeles că îi vine foarte greu să lucreze doar după fotografiile acelea, și că ar avea nevoie de un model care să semene cât de cât cu persoana oficială. Mi-am dat seama că este un om timid, trădând un oarecare simțământ de vinovăție, poate făcându-și procese de conștiință și fiind îngrijorat cum va apărea în ochii colegilor de breaslă. Mai târziu, mi-a mărturisit că soția lui fiind suferindă, avea nevoie de tratamente costisitoare și a fost nevoit sa își vândă apartamentul, ajungând în situația de a nu mai avea bani pentru câteva proiecte la care ținea foarte mult, că era de datoria lui să îi cinstească pe înaintașii neamului, mai ales ca era stăpânit de un puternic sentiment religios.
În căutarea „modelului”
Fiind în pauza dintre două filmări, (de fapt eu eram operator de imagine, iar fotografia a fost prima mea iubire care cred ca mă va stăpâni atât cât trăiesc), a doua zi am pornit la o adevărată vânătoare de modele, promițându-i noii mele cunoștințe să îl ajut cât pot.

Aveam în buzunar un portret al “Coanei Leana” și mi-am făcut un plan să cercetez locurile unde aș avea sorți de izbândă. Am telefonat la fosta fabrică „Apaca”, unde știam că lucrează mii de femei și am aflat că primul schimb termina lucrul după amiaza, la ora patru.
O infinitate de chipuri obosite m-au înconjurat, alergând spre casă, unde cu siguranță vor trebui să robotească până la miezul nopții, și cum puteam eu să le răpesc puținul timp de care dispuneau. Dar până la urmă, am oprit o tânără cu cearcăne ceva mai puțin adânci și i-am explicat ce doresc, arătându-i portretul puțin mototolit.
A fost o greșeala, pentru că într-o secundă, fața i s-a înnegrit și a început sa urle la mine: “Cum își permiți să îmi arăți chipul ei satanic, din cauza căruia mi-am pierdut sora în urma unui chiuretaj ilegal, că ea a dat legea cu decrețeii, lasă-mă în pace!”
Nu am mai avut curajul să acostez pe altcineva și am plecat în grabă, cu un gust amar în suflet. Al doilea loc a fost ieșirea metroului de la Piața Unirii, unde speram să găsesc mai mult calm, însă nu a fost ușor să opresc valul de oameni furioși de timpul pierdut la cozile interminabile, nereușind să cumpere mai nimic.
Am oprit o fată care părea destul de calmă și mulțumită de cele doua sacoșe pline și m-am oferit să ii car eu cumpărăturile. Nu i-am arătat portretul diavolului și, spre surpriza mea, părea sa fie omul potrivit, dar m-a privit adânc în ochi și m-a întrebat dacă eu sunt artistul. I-am spus că nu, după care a întrebat ce vârstă are sculptorul și, când a aflat că aproape șaizeci, a început sa râdă, luându-mi greutățile din mâini și zicându-mi că îi pare rău, dar pentru mine ar fi fost în stare să pozeze și goală, însă nu în fața lui.
Am privit în urma ei, blocat, și mi-a părut rău că nu am insistat. Mi-am adus aminte de Casa de Cultura a Studenților și am fost sigur că acolo voi reuși fără bătaie de cap.
Cunoșteam deja multe fete de la IATC și de la ASE, unele mai frumoase decât altele, bucurându-mă, în sinea mea, de respectarea promisiunii făcută lui Coșan, pe care îl simpatizasem de la prima vedere.
De data aceasta, am preferat să mă adresez unui grup de prietene, dintre care cu siguranță că una avea să accepte, mai ales că nu era pe degeaba.
Lucrurile nu s-au desfășurat după așteptări și am fost refuzat în bloc, toate simțindu-se foarte jignite de a împrumuta măcar cea mai mică trăsătură a lor acelei creaturi abominabile, chiar dacă ar fi fost plătite regește.
Nu știam cum să apar în atelierul noii mele cunoștințe, când mi-am adus aminte că peste câteva zile avea loc premiera filmului meu documentar “Pictorul Vânătoru”, în care filmasem un model de profesie, care în mod fericit, putea corespunde perfect pentru sculptura respectivă.
În seara premierei, (filmele documentare se proiectau înaintea filmului de lung metraj), am intrat în sală mai devreme, și am descoperit-o pe Eleonora. Acesta era numele modelului care ar fi trebuit să apară și pe generic sub prescurtarea de Nora, ea luând loc lângă mine, cu o figură extrem de agitată și roșie de emoție.
Nu am reușit să îi fac propunerea, deoarece puțin înainte de scurta pauză, a fugit din sală, de teamă să nu fie recunoscută de spectatori. Motivul era foarte simplu. Într-o serie de tablouri, Nora apărea sumar îmbrăcată, dar eu nu i-am înțeles reținerea pentru că de obicei toate modelele se expun nud în fața pictorului, cel puțin o dată.
De altfel, notasem de la început că avea un corp desăvârșit și deosebit de sănătos, rivalizând cu picturile celebre de gen. În final, am reușit să o conving, și s-a lăsat imediat convinsă sa pozeze în rol de „Primă Doamnă.”
Nu am mai avut timp să asist decât o singură dată la o oră de lucru, din cauza unor filmări urgente, și am făcut, în final, doar câteva fotografii cu Nora și cu lucrarea finită.
Privind apoi imaginile, nu am găsit aproape nicio asemănare cu Elena Ceaușescu, “Savanta de renume mondial”. De departe, oricine cunoștea modelul, și-ar fi dat seama că artistul a creat mai degrabă portretul modelului.

Mai târziu, după câteva luni, într-o zi mohorâtă, am trecut din nou pe la atelier, dorind să văd iar portretul Elenei Ceaușescu dar, spre surprinderea mea, am găsit ușa deschisă, nimeni înăuntru, și în locul bustului de ghips al „Savantei”, trona pe o platformă din lemn un nud feminin impunător, de un farmec impresionant, într-o poziție foarte naturală. M-am dezmeticit, și în grabă, am făcut câteva fotografii, apoi am părăsit încăperea, cu imaginea întipărită nu numai pe retină, ci in tot corpul și spiritul meu.
In 1984, replica în ghips a fost expusă la Sala Dalles, iar mai târziu, bronzul, la o altă manifestare oficială.
În anul următor, am avut surpriza extraordinară să vizitez expoziția personală a lui Mihai Coșan, unde, printre cele douăzeci de sculpturi, majoritatea portrete, domina cu o forță uluitoare, nudul în care am recunoscut pe dată minunatul corp al Norei, deși nu îl văzusem, dar îl visasem de multe ori, în toata plenitudinea sa feminină.
M-am grăbit să ajung la atelierul maestrului Coșan, pe care l-am găsit încuiat, iar când am ajuns în mica garsoniera, l-am găsit bolnav, la pat, revenindu-și cu greu în urma unui atac de cord. L-am felicitat din inimă și am aflat cu durere că în ziua vernisajului personalei, când soțul Eleonorei a văzut nudul, a fost atât de șocat încât, la fel cum s-a întâmplat cu Marele Nud a lui Gheorghe Anghel, a divorțat, i-a luat copiii, iar Nora a avut o cădere nervoasă din care nu și-a mai revenit, zăcând în spital acum, fără speranțe de întoarcere la o viață normală.
Sculptorul mi-a mărturisit că se simte foarte vinovat pentru ca a insistat până a convins-o pe Nora să îi pozeze pentru nud, iar acum ii venea deosebit de greu să se mai apuce de alte lucrări.
Despre soarta statuii Elenei Ceaușescu, inspirată de frumoasa Nora, voi povesti cu altă ocazie.
18 decembrie 2020, Cleveland, Ohio, SUA
Eugeniu Lupu a absolvit IATC în București în 1972. Timp de 30 de ani a fost operator de imagine la Animafilm și Studioul Sahia. A fotografiat din pasiune, începând din anii 60, peste 600 de artiști și oameni de cultură români. În 1991, a emigrat in SUA, ducând cu sine o comoară formată din peste 50.000 de clișee foto și o bibliotecă de mai bine 2.500 de volume. S-a stabilit la Cleveland, în Ohio. Fragmentul publicat acum face parte din „Memoriile unui reporter cinematografic,” în curs de publicare în România.